UN NOU ÎNCEPUT

Urc în autobuz cu picioarele tremurânde, încercând să reperez un loc liber, însă nu am unde să mă așez, așa că mă sprijin încetișor de bara de care mă țin și, cu ochii pe jumătate închiși, încerc să îmi fac egale respirațiile.

Ca fiecare început de an școlar, și acesta mă neliniștește. Faptul că e totul nou și că nu știu ce urmează mă face să fiu într-o continuă agitație. Mii de gânduri îmi năvălesc în minte, fără ca eu să mai am vreun control asupra lor: „Dacă nu reușesc să mă integrez în colectiv?”, „Dacă nu-mi voi face prieteni?”. Deodată însă, ca saltul unui copil în mormanul de frunze veștejite, noianul de griji este împrăștiat de cuvintele mamei, pe care le aud mereu atunci când sunt neliniștită: există Cineva Care chiar știe ce urmează să se întâmple; trebuie doar să Îl rogi să-ți arate calea cea bună și El îți va lumina ochii, iar totul va fi din nou în regulă. Și așa, ca o îmbrățișare iubitoare, liniștea se așază asupra sufletului meu și încep să spun rugăciunile de dimineață. Simt că, în sfârșit, am reușit să găsesc calea prin care voi putea face față viitoarelor provocări care se ascund în necunoscutul noului an școlar. Respir normal – adânc, calm și regulat. Mă gândesc la ultima dată când m-am mai simțit atât de … de încrezătoare … Acum câteva zile, în vacanță? …

Ca un fir de floarea-soarelui, și eu, cu un zâmbet fericit pe față și cu ochii închiși, îmi roteam chipul după razele călduțe ale soarelui. Stropi sărați și reci se aruncau voioși pe mine, dar, în loc să mă trezească din reveria în care intrasem, nu făceau decât să adauge, ca praful de sare în mâncare, un … „gust” mai bun întregii aventuri. Eram cu toții într-o aventură, în mica noastră plimbare cu barca cu motor, care sălta cu repeziciune peste valurile mării. În afara unei senzații de palpitație, de fiecare dată când cel care o conducea apăsa pe accelerație, și a stării de liniște nostalgică pe care mi-o inducea căldura, nu se întâmpla nimic care să îmi dea vreun motiv să mă neliniștesc.

Emoția a început cu adevărat când m-au întrebat dacă vreau să conduc și eu pentru câteva minute … Evident că aș fi putut refuza, însă nu pentru asta sunt vacanțele, ci ca să ai ocazia să te desprinzi de rutină, de tot ceea ce îți aduce confort, și să intri în spațiul ofertant al zilelor în care ești liber să te reinventezi, pătrunzând cu entuziasm în necunoscut. Așa că am acceptat invitația cu un fior de frică și, totodată, cu nerăbdare, iar la finalul micii noastre escapade, nu am putut spune decât că a meritat cu vârf și îndesat fiecare undă de neliniște care m-a înconjurat, căci fiorul care m-a cuprins mi-a dat viață, mi-a dat încredere, mi-a spus că trăiesc în brațele Domnului, Care îmi poartă de grijă, și că nu trebuie să îmi fie teamă de nimic.

Deschid ochii brusc, realizând că, de fapt, emoțiile începutului noului an școlar nu se diferențiază atât de mult de sentimentele pe care le-am încercat în vacanță, iar Domnul mă are în pază în continuare. Trecând de la peisajul marin, pe care l-am îmbrățișat cu atâta bucurie, la autobuzul care, între timp, se mai eliberase, mi-am dat seama că, deși mă simțeam ca și când nu ar fi trecut mai mult de două, trei minute de când mi-am început rugăciunile și apoi visarea, ajunsesem, între timp, la stația la care trebuia să cobor. Bănuiesc că așa e atunci când ai credință că totul va fi bine și trăiești tot ce îți pune viața înainte cu zâmbetul pe buze: timpul trece uluitor de repede!

Cu o viteză de care nu m-aș fi crezut în stare, mă strecor printre ceilalți pasageri și ies prin ușile deja larg deschise, apoi continui să alerg spre clădirea școlii, cu bucuria și speranța de a îmbrățișa noua aventură, care mi-a fost pusă dinainte ca o provocare.

Ioan BUSUIOC

VA FI BINE

Laura DINA

RENATA

Acest prenume feminin utilizat rar la noi a fost împrumutat destul de recent din Occident. Este forma feminină a lui „Renatus”, care nu a fost adoptat de români, format pe baza adjectivului latin „renatus”, „renăscut”. În Occident, numele este vechi și semnificația lui este creștină, trimițând la renașterea prin Sfântul Botez, din apă și din Duh. De aceea, s-a răspândit repede la majoritatea popoarelor romanice și a fost utilizat suficient de des pentru a ajunge printre numele apreciate încă în prezent.

ROBERT

Și acest prenume masculin a fost preluat recent din Vest, unde este utilizat destul de frecvent. Are origine germanică, fiind atestat în secolul al VI-lea ca „Hrodebert”, compus din „hrod/hroth” cu sensul de „faimă” și „berth”, însemnând „strălucitor, ilustru, celebru”. În secolul al VII-lea, numele a fost latinizat: „Rodebertus”, simplificat apoi în „Robertus”. A pătruns și în operele literare, ceea ce a favorizat răspândirea sa. Formele feminine, „Roberta” și „Robertina”, sunt mult mai rar utilizate. În limbile occidentale, pentru masculin, mai există formele „Robin”, „Rob”, dar și „Robinet”, în franceză, care, ca o curiozitate, chiar a dat naștere substantivului comun „robinet”! Personajul „Robin” din „Le roman de Renard” era berbec și, cum robinetele erau decorate cu un cap de berbec, de prin secolul al XV-lea, numele propriu a fost folosit și pentru instalația respectivă. Aceasta pentru că literatura, arta, tradițiile, au un rol important și în utilizarea numelor proprii …

Ana PASCU

ÎNTOARCEREA CHIVOTUL DOMNULUI!

(I Regi 6, 1 ‒ 20))

Chivotul Domnului a rămas în țara filistenilor șapte luni, timp în care s-a umplut țara aceea de șoareci, iar locuitorii, de bube usturătoare. Filistenii i-au adunat pe preoți, pe ghicitori şi pe descântători şi i-au întrebat:

− Ce să facem oare cu Chivotul? Învățați-ne cum să-l trimitem la locul lui.

− Dacă vreți să-l trimiteți înapoi, trebuie să-I aduceți Dumnezeului lui Israel jertfă pentru păcat şi atunci vă veţi vindeca, le-au răspuns aceia.

− Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?

− Cinci buboaie de aur şi cinci șoareci de aur, după numărul căpeteniilor filistenilor. Așadar, faceți chipuri cioplite de buboaie şi de șoareci şi slăviți-L pe Dumnezeul lui Israel, poate Își va îndepărta mâna de deasupra voastră. De ce să vă încăpățânați precum egiptenii? Ei au dat drumul evreilor să plece abia după ce au trecut prin multe năpaste. Construiți un car nou, la care înjugați două vaci care n-au mai purtat jug, luându-le vițeii pe care tocmai i-au fătat. Puneți Chivotul în car, așezați lucrurile de aur care I se aduc jertfă pentru păcat într-o lădiță, alături, şi dați-i drumul să se ducă. Dacă el va pleca spre hotarele sale, spre Betșemeș, înseamnă că ce ați pătimit este, într-adevăr, din mânia Dumnezeului lui Israel. Dacă va porni în altă parte, înseamnă că năpastele au venit din întâmplare.

Filistenii au făcut întocmai, iar vacile au pornit de-a dreptul pe drumul spre Betșemeș, ținând calea mereu înainte. Mugeau, dar nu se opreau, nici nu se abăteau, nici la dreapta, nici la stânga. Căpeteniile au mers în urma lor până la hotarele Betșemeșului.

Locuitorii din Betșemeș tocmai secerau grâul în vale când au văzut carul cu Chivotul venind și s-au bucurat când l-au văzut. Carul s-a oprit în țarina lui Iosua, lângă o piatră mare. Leviții au despicat lemnele carului, iar vacile au fost aduse ardere-de-tot Domnului. Apoi au ridicat Chivotul şi lădița de lângă el pe piatra cea mare, iar locuitorii au adus în ziua aceea jertfe și arderi-de-tot Domnului.

Cele cinci căpetenii ale filistenilor au privit primirea Chivotului de către evrei, apoi s-au întors la Ecron. Buboaiele de aur aduse jertfă Domnului pentru păcat erau pentru Așdod, Gaza, Ascalon, Gat și Ecron, iar șoarecii, după numărul cetăților celor cinci căpetenii, de la orașele întărite cu ziduri până la satele deschise, hotar fiind piatra cea mare din Betșemeș.

Ani-Eliza BUSUIOC

DUPĂ CREDINȚA VOASTRĂ FIE VOUĂ

(Matei 9, 18 ‒ 26)

Plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon.

Boala acestui om nu se datora firii, ci era din cauza răutății diavolului. Bolnavul a trebuit să fie adus de alții, pentru că nu putea să-L roage pe Domnul, nici pe alții, demonul legându-i limba și, odată cu ea, și sufletul. De aceea, Domnul nu-i cere credință, ci îl vindecă de îndată.

Fiind scos demonul, mutul a grăit, iar mulțimile se minunau zicând: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel”. Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Reacția mulțimilor îi supăra pe farisei, fiindcă acestea Îl așezau pe Hristos mai presus decât toți oamenii. Ei bârfeau faptele lui Iisus, spunând că scoate demonii cu domnul demonilor, însă ceea ce spuneau era lipsit de rațiune. Însuși Hristos a spus că demonii caută să-și întărească stăpânirea, nu s-o dărâme. În plus, Domnul făcuse numeroase alte minuni: curățise leproși, înviase morți, potolise marea.

Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.

Ce face Domnul când este vorbit de rău? Străbate toate orașele și satele și sinagogile iudeilor, ca să ne învețe cum să le răsplătim bârfitorilor noștri: nu cu alte bârfe, ci cu mai mari binefaceri. Dacă faci bine oamenilor de dragul lui Dumnezeu, atunci nu încetezi să faci bine, orice ți-ar face oamenii. Dar dacă încetezi să faci binele după ce ai fost bârfit, arăți că săvârșeai virtutea de dragul laudelor oamenilor.

Şi, văzând mulțimile, I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite şi rătăcite ca niște oi care n-au păstor. Atunci le-a zis ucenicilor Lui:

− Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați-L pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul Său.

Hristos îi pregătește pe ucenicii Săi pentru trimiterea la propovăduire, pentru a-i învăța ca într-o școală, prin exercițiile din Palestina, să fie pregătiți pentru luptele pe care le vor da în toată lumea. I-a pus să facă exerciții grele, dar pe măsura puterilor lor, ca să lupte în viitor cu ușurință, învățându-i de pe acum, ca pe niște pui plăpânzi, să zboare. Deocamdată, îi face doctori ai trupurilor, lăsând pentru mai târziu îndreptarea sufletelor, care este o faptă mult mai mare. Domnul le spune că trimiterea este ușoară și necesară. Asta și pentru a-i face să fie modești, dar și pentru a le da curaj, arătându-le că munca cea mai grea o făcuseră alții înaintea lor.

− Deci lucrătorii sunt cei doisprezece ucenici! Dar de ce spune: „Lucrătorii sunt puțini. Rugați-L pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul Său”? A mai adăugat atunci pe alții să fie lucrători?

− Pe ei i-a trimis, însă i-a înmulțit, nu mărindu-le numărul, ci dându-le putere. El Se arată pe Sine ca Domn al secerișului, cu puterea de a-i hirotoni lucrători, trimițându-i în ogoarele pregătite și semănate mai înainte prin profeți.

MINUNATĂ ZI!

C-așa-i la țară: muncă și, după ea, răsplata. Și, pentru a ajunge la ea, trebuie să te trezești dimineața devreme, să cerți întâi cocoșul că te-a trezit cu noaptea în cap și apoi să-i mulțumești, că fără el erai încă un leneș ce dormita până la prânz, apoi să te lași mângâiat de soarele care abia începe să prindă puteri și de roua dimineții, care te înviorează și îți ține companie pe cărarea ce duce spre grădina pregătită de a-și oferi recolta.

E august și diminețile sunt mai reci ca de obicei. Te anunță doar că se apropie toamna, pentru că ziua e încă arșiță mare și trebuie să te pregătești cu pălărie de paie sau cu o broboadă albă, ce alungă fierbințeala soarelui ajuns la miezul zilei.

Împreună cu verișoara mea, Daniela, ne-am luat pălăria din cui și am alergat repede pe cărarea ce duce în grădină. Aici, fiecare își pregătea unealta. Tata bătea coasa: abia așteptam mirosul de verde crud. Mama și unchii mei aveau deja sapele pregătite. Bunicii erau în șură, meșterind ceva. Doar eu și verișoara mea mai lipseam pentru ca munca să înceapă.

– Și noi ce unelte avem? Suntem mari, nu ne mai puteți trimite la culesul cartofilor, la munca celor mici. Noi vrem să facem muncă de oameni mari: să scoatem cartofii!

– Încă două, Vasilică! strigă bunica către bunicul. Că fetele-s de-amu mari și au spor la treabă, după cum se vede!

– Amuș sunt gata! strigă bunicul.

Și bunicul ieși cu două sape noi, dar mai mici, numai bune de pus la treabă.

– Una-i pentru tine, Daniela, și una-i pentru tine, Măriucă. Bag seama că ați crescut și vreți să țineți pasul cu cei mari! Haidem, să le punem la treabă, că soarele nu stă după noi!

Am tras aer adânc în piept, cu emoție, și eu, și Daniela! Acu i-acu!

– Dar cine strânge cartofii și cine duce coșarca în șură? întrebă mama nedumerită.

– Toate-s rânduite! zise bunica și îi făcu mamei cu ochiul.

În curte, apăreau, pe rând, prietenii noștri de joacă.

Cu ei îmi petreceam toată ziua pe toloacă, cu ei mâncam cireșele și cu ei stăteam tolăniți sub merii văratici, din care ne desfătam după un meci strașnic de fotbal. Eh, dacă știam cine avea să ne țină companie la muncă, parcă altfel stătea treaba … Dar na, vorba-i vorbă și zboară. Nu o mai puteam lua înapoi!

– O venit plata! le strigă bunica. Cine-o mâncat cireșe în iunie și mere în iulie, acu, în august, răsplătește cu muncă. Așa-i, maică? îi întrebă buna mea.

– Așa-i, așa-i! Și unde-s mai mulți, treaba se face mai ușor și cu veselie, spuseră ei în cor.

Tata o luat coasa și reteza iarba, lăsând în urmă mireasma ierbii. Mama, bunicii și unchii mei și-au ales fiecare câte un rând și s-au așezat ca și cum urma să înceapă o probă sportivă de alergare. Ne-am așezat și noi, cu ochii la rând și cu gândul la gloata de copii de lângă noi.

– Bine era dacă băgam mașina de scos cartofi! oftă unchiul meu, făcându-și cu mâinile streașină la ochi și privind spre capătul grădinii. E mult de muncă!

– În grădina asta nu e chip s-aduci mașina! spuse bunica. Poarta-i mică și grădina – înghesuită! Haide și-om termina jumătate de grădină, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la amiază. Avem încă patru mâini, ajutoare strașnice. Apoi, la coborâre, merge treaba repede. Azi terminăm!

Și-am început. După un instructaj ca la carte, simțeam că ținem sapa în mână dintotdeauna și înaintam pe rândul cu cartofi fără pic de oboseală. Timp de două ore, am simțit că zburăm, apoi parcă ne punea cineva piedică. Ne uitam la prietenii noștri și ne doream să nu ne fi mâncat limba. Încărcau coșarca și mergeau voinicește spre șură, unde își trăgeau sufletul la răcoare. Le-am numărat drumurile: șapte opriri în șură, deci șapte opriri la prunul auriu de lângă ea, din care se înfruptau cu nesaț. Ah, ce-am fi vrut și noi … Măcar încă o dată!

– Haide, cu avânt, că altfel ne prinde noaptea pe câmp! strigau după noi părinții și bunicii.

Dar eu și Daniela înaintam din ce în ce mai greu. Soarele nu ținea cu noi și ne atingea din când în când. Nici gândurile nu erau prietenele noastre. Ce bune erau prunele și ce răcoritoare era apa fântânii! Dar ce răcoare era în șură! Ce uscat era pământul! Ce plictisitor este să stai minute în șir cu privirea spre pământ!

Timpul trecea și, ușor, ușor, soarele ne anunță prânzul. Deodată, din susul grădinii, se auziră hohote de râs. Ajunseseră toți în susul grădinii și așezaseră pătura sub pruni, pentru odihnă. Tata terminase și el cositul și se dusese la ceilalți. Împreună se uitau la noi, șușoteau și apoi râdeau. O dată, a doua oară, a treia oară … Ah, ne măcina o curiozitate … Dar munca-i muncă, iar vorba-i vorbă! Trebuia să ne ținem de cuvânt.

– De ce râdeți? Râdeți de noi sau de ce? i-am întrebat eu, strigând spre ei, ușor furioasă.

– Când ajungeți sus, lângă noi, vă spunem! E o glumăăăăă … și iar râdeau cu lacrimi, făcându-ne curioase.

– Vă rugăm, vă rugăm frumos, spuneți-ne! Acum, vă rugăm! E mult până sus la voi, vrem să râdem și noi!

– Nuuuuu! Vorba-i vorbă: când ajungeți aici, vă spunem! răspunse bunicul.

– Ne prăbușim până atunci! spuse Daniela.

– Nu se poate, vă ajută Dumnezeu, așa cum ne ajutați și voi pe noi! spuse bunica.

Simțeam că nu mai avem răbdare și ne venea să aruncăm sapa și să fugim ba la prietenii care se distrau strângând cartofii, ba la părinții care ne încurajau și râdeau, nevoie mare! Mâinile ne tremurau și picioarele ni se înmuiau de la căldură. Doar curiozitatea și veselia părinților și a bunicilor ne dădeau putere și ne ajutau să nu ne prăbușim.

După chin și jale, am ajuns la ei. Ne-am așezat pe iarbă și, cu ochii mari, așteptam.

– Ce e? ne-au întrebat bunicii.

– Gluma! Să auzim gluma! am zis noi, nerăbdătoare.

Râsetele deveniseră și mai intense.

– Gluma e că am glumit!

– Ne-ați păcălit, am strigat eu, furioasă.

– Nu v-am păcălit, ci v-am sprijinit! Ați vrut să fiți considerate mari? Sunteți mari, pentru că azi ați crescut de două ori: o dată în ochii voștri, că v-ați respectat cuvântul și ați dus munca până la capăt, și o dată în ochii noștri, că ați vrut să munciți alături de noi, să ne ajutați. V-am ajutat, glumind, pentru că nu am vrut să pierdeți răsplata muncii voastre: satisfacția de a duce până la capăt lucrul început!

După o odihnă binemeritată, un prânz gătit cum numai bunica știe să-l pregătească, ne-am înarmat cu forțe proaspete și am terminat, până seara, de scos cartofii din grădină. Nu mai simțeam soarele aprig, nici oboseala din tot trupul nostru, cum nu auzeam nici veselia prietenilor mei, ci auzeam doar mulțumirea din inima mea care îmi spunea: „Minunată zi!” O răsplată mai mare nici că exista!

CĂRBUNELE

Sunt o rocă sedimentară combustibilă: prin ardere, degaj căldură și lumină. De aceea, pretutindeni în lume sunt utilizat pentru încălzirea locuințelor, în termocentrale și în industrie. Chiar dacă oamenii parcă au uitat ce rol important am jucat în dezvoltarea industriei din ultimele sute de ani, e bine de știut că încă sunt a doua resursă de energie a lumii, după petrol, și prima sursă de electricitate. Așa că, fără mine, civilizația umană ar regresa …

Proprietăți

Se crede că sunt format din resturi de plante din pădurile luxuriante, uriașe, de odinioară, prin îmbogățirea în carbon, în condiții anaerobe (fără oxigen) și la temperaturi înalte și presiune ridicată. Plantele moarte s-ar fi scufundat în mlaștină unde, fără oxigen, ar fost transformate întâi de fungi și bacterii, formându-se turba. Mlaștinile au fost acoperite, în mii și mii de ani, de sedimente, creându-se presiuni și temperaturi ridicate, care au eliminat apa din turbă, formându-se un cărbune brun, cum e lignitul. Dacă reacția de oxidoreducere a persistat, apa a continuat să fie eliminată și s-a obținut huila, un cărbune cu putere calorică mai mare, mai închis la culoare, apoi antracitul negru, cel mai vechi dintre toate tipurile de cărbune.

Cărbunii prezintă proprietăți diferite de la o mină la alta. Cu cât conțin mai mult carbon, cu atât e mai bine. Am și materii volatile, care ajută carbonul și sulful din compoziție să ardă. Dar, cum provin din pământ, conțin și apă și azot, iar în mină sunt amestecat cu roci.

Turba este un cărbune galben-maroniu până la negru, cu 50 – 55 % carbon. Deoarece conține multă apă, trebuie uscată înainte de consum. Lignitul, galben-brun până la negru și cu un aspect lemnos, are 55 – 75 % carbon și 30 – 45 % apă în momentul extracției, scoasă ulterior. Este cărbunele utilizat cel mai mult la termocentrale. Huila are putere calorică mare și este brun și chiar negru, cu aspect lucios sau metalic. Conține 75 – 92 % carbon în masa combustibilă și, prin încălzire, degajă suficiente materii volatile, ca să poată fi aprins. În momentul extracției, conține 1 – 5 % umiditate. Sunt multe feluri de huilă: slabă, antracitoasă (care au puține materii volatile și ard mai greu), huilă cu flacără lungă și de gaz (cu multe materii volatile, cu putere calorică mare), huilă grasă și de cocs, care sunt transformate în cocs, necesar în industrie, huilă semibituminoasă etc. Iar antracitul, deși are cel mai mare procent de carbon, 92 – 97 %, nu prea are materii volatile și este greu de ars. Cărbunele brun huilos seamănă la aspect cu huila, dar are putere calorică mult mai mică. Iar grafitul, cu cantitatea cea mai mare de carbon, nu are materii volatile, așa încât nu se utilizează drept combustibil.

Pagini de istorie

În China, cărbuni se exploatează de multă vreme. Marco Polo, la întoarcerea sa din călătoria în China, le-a vorbit concetățenilor despre straniile pietre negre pe care le ardeau chinezii pentru gătit și încălzire. Dar abia în secolul al XVIII-lea, ca urmare a despăduririi masive provocate de nevoile crescânde ale industriei, s-a trecut la exploatarea cărbunilor. Cărbunele prezenta și avantajul de a avea o putere calorică suficient de mare pentru a produce aburul necesar primelor motoare. Revoluția industrială de după 1800 nu poate fi imaginată fără cărbune.

Minele s-au deschis pretutindeni și industria a luat avânt. Din păcate, exploatarea era grea și periculoasă. Aveau loc explozii ale gazului grizu, prăbușiri de teren. Mulți oameni au murit și mulți copii, care intrau de mici în subteran. Durata de viață a minerilor era mică, iar sărăcia, mare.

Până la 1900, cărbunele a fost principala sursă de energie. După Primul Război Mondial, petrolul a devenit mai important, apoi gazul natural.

În 1913, Friedrich Bergius a patentat un procedeu de lichefiere directă a cărbunelui, transformându-l în combustibil pentru autovehicule. A fost aplicat pe scară largă până după Al Doilea Război Mondial, când pe piață a pătruns petrol mai ieftin din exploatările din Orient. Cercetările au dus la inventarea altor procedee, dar încă nu au fost aplicate pe scară largă. Doar în China se încearcă obținerea industrială a benzinei, a motorinei și a gazului din cărbuni.

Răspândire

Unii cred că rezervele de cărbune mai ajung omenirii pentru încă maximum 200 de ani.

SUA, Rusia, China, India, Australia și țările europene dețin cele mai mari zăcăminte de cărbune. China, SUA și India sunt și cele mai mari consumatoare de cărbuni. În 2020, aceste trei țări au consumat 70 % din tot cărbunele utilizat în lume.

Și în România există cărbune de cea mai bună calitate, în special în Valea Jiului și în Oltenia.

Utilizări

Sunt utilizat pentru încălzire pe tot globul. Ars în termocentrale, produc curent electric.

Sunt util și în chimie, fiind sursă de gaz de sinteză, bun și el drept combustibil. Prin procese de lichefiere, sunt transformat într-un fel de petrol sintetic, dar e prea costisitor, față de petrolul natural.

O parte din cărbune se utilizează pentru obținerea cocsului, necesar în siderurgie. Recuperarea materiilor volatile produse în timpul arderii (dihidrogen, metan, acetilenă, etilenă, oxizi de carbon), a benzenului și a gudronului a dus la dezvoltarea carbochimiei. Și fabricarea cocsului a dus la obținerea unor subproduși chimici importanți pentru industrie: uleiuri minerale, benzen, toluen, fenoli, naftalină. Dar, din anii 1960, s-a renunțat treptat la carbochimie pentru petrochimie, mai puțin poluantă.

Ce mai rezultă din cărbune? Îngrășăminte, amoniac, nitriți. Iar antracitul, care se aprinde greu, este utilizat pentru producerea electrozilor, necesari în industrie.

Concluzie pentru viitor

Deoarece prin ardere se degajă gaze cu efect de seră, oamenii vor să renunțe treptat la exploatarea mea, renunțând la mine până în 2050. Și nu numai gazele de seră sunt o problemă. Provenind din pământ, conțin metale grele: plumb, mercur, arsenic, care poluează solul și apa din pânza freatică. De aceea, minele se închid în Europa, pentru că se dorește trecerea la o economie „verde”, dar sursele alternative de energie nu pot asigura încă toată energia necesară umanității. Așadar, trebuie ca oamenii să dea dovadă de multă înțelepciune …

Ana PASCU

HAI SĂ NE JUCĂM

Vacanța mare s-a sfârșit. Copiii s-au întors de la bunici, de la mare și de la munte, din tabere. Dar joaca nu s-a terminat, abia începe! Peste tot, prin parcuri sau printre blocuri, oriunde e un loc ferit, prietenii se reîntâlnesc, își povestesc aventurile și reiau jocurile preferate. Printre zgomotele obișnuite ale străzii, se aud din nou strigătele jucătorilor, chemările și râsetele …

Jocul – o lume nouă

Cine nu a jucat, în copilărie, Țăranul e pe câmp, Omul negru, Venea un prinț călare sau Ieși, papucule, de sub pat? Sau, mai recent, Batista, Iscălita și Ursul doarme? Toți ne amintim de lumea fermecată a jocului copiilor mai mici: o lume simbolică, îmbinând povestea cu cântece și gesturi solemne, cu formule scandate într-un mod specific, cu elemente coregrafice. Pe măsură ce cresc, copiii preferă jocurile mai abstracte, fără cântec și dans, dar cu reguli mai complicate.

Părinții și bunicii sunt cei care îi învață pe copii, din primii ani de viață, poezioare, cântecele, să bată din palme, jocuri simple. Așa se face că, la trei ani, copiii deja știu să folosească un ritm binar, pe care îl vor utiliza și mai târziu în cântecele și jocurile lor. De aici și plăcerea lor pentru muzică, dans și poezie în joc.

Cum se intră în joc?

Jocul îi ajută pe copii să se împrietenească. Împreună, își creează o lume a lor, în care intră, ca și în lumea basmului, prin formule sau ceremonii speciale, complicate sau simple, dar tare frumoase. Mai ales copiii mai mici simt nevoia să se asigure că vor păși împreună pe poarta magică a jocului: „Sunt prietena ta! Vrei să te joci cu mine?”.

Interesant este modul în care copiii mici, până la șapte – opt ani, reușesc să își reia jocul, după o întrerupere provocată de anumite neînţelegeri. Unii își cer iertare și se întreabă reciproc: „Vrei să ne împăcăm?” Alții se iau de mână şi scandează: „Împăcare, împăcare, / Fără nicio supărare, / Dacă ne mai supărăm, / Luăm valiza şi plecăm. / Şi la gara cea mai mică, / Ne-ntâlnim cu o pisică. / Şi la gara 23, / Ne-ntâlnim cu trei purcei. / Unu mie, unu ţie / Şi unu lu’ popa Ilie.” Procedând așa, copiii, mai ales fetițele, trec peste conflict şi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Formule de joc

Dacă te gândești bine, sunt multe jocuri în care se folosesc cuvinte puține, dar, de obicei, sunt foarte importante. Și trebuie să fie altfel decât conversația obișnuită. De aceea, jucătorii folosesc formule rimate, pe care le scandează adesea pe un ton înalt.

De pildă, în Ascunselea, există câteva formule: una prin care cel ce „se pune” numără („Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci, şaizeci, şaptezeci, optzeci, nouăzeci, suta!” sau „O sută, două sute, trei sute, patru sute, cinci sute, şase sute, şapte sute, opt sute, nouă sute, o mie!”, repetate în funcţie de numărul jucătorilor), urmată invariabil de formula de atenţionare: „Cine nu-i gata îl iau cu lopata şi mănâncă ciocolata!”. Astfel, jucătorul care trebuie să îi găsească pe cei ascunși le lasă timp copiilor să se ascundă mai bine. Dacă vede pe cineva, strigă „Un, doi, trei” și îi spune numele. Primul descoperit va fi următorul căutător. Iar dacă un copil e în pericol de a fi descoperit, alții îl pot avertiza să stea bine pitit prin formula: „Stai acolo, usturoi, / Că stai bine pe butoi!”. Dacă căutătorul confundă doi copii între ei, se strigă: „Ai spart oalele / Şi-ai mâncat sarmalele!” și jocul reîncepe cu același căutător ghinionist …

Numărătorile

O problemă este și alegerea jucătorului central – rol râvnit, ca în Examenul, unde „profesoara” le indică „elevelor” cum să arunce mingea, sau, dimpotrivă, un rol de care fug copiii, ca cel al prinzătorului din Leapșa. Ca să fie totul corect, copiii trag la sorți, se numără sau unul își asumă sarcina și ceilalți sunt de acord.

Numărătorile sunt vechi, le foloseau și bunicii voștri când erau copii, ba chiar și străbunicii. Sunt texte simple, ingenioase, glumețe, care reflectă cunoștințele copiilor și lumea în care trăiesc. Ele au rimă împerecheată și sunt scandate după un ritm binar, ceea ce le face ușor de memorat.

Multe cuvinte sunt inventate, apreciate pentru sonoritate: „An tan ten / Dize mane pe / Dize mane compane / An tan ten.”; „An tan tiri mogo dan / Cara cara si / Principala morin go / Tango!”

Versurile sunt surprinzătoare, căci rima e mai importantă decât ideea: „Un, doi, trei, patru, cinci / Mama cumpără opinci. / Cumpără și-o portocală, / Ieși, te rog, afară! / Dintre fete și băieți / Alegeți pe cine vreți.”

Multe conțin invitația expresă de a ieși afară: „Ala, bala, / Portocala, / Și-o bobiță de cafea, / Ieși afară dumneata!” Altele par simple poezioare: „Într-o cafenea / Zorro bea cafea / Intră un bandit / Zorro l-a caftit.”

Le plac copiilor cuvintele străine, pentru sonoritate: „Două babe scofâlcite / Stau pe-o laviță trântite / Beau cafea din două cește / Și vorbesc pe franțuzește. / «Parlez-vous», zice una, / «Parlez-vous» zice alta, / «Parlez, parlez, parlez-vous», / Ieși afară tu și tu.”

În copilărie, orice poate deveni poezie!

Dacă nu se numără …

Copiii apelează la alte tehnici. Dacă se împart în echipe, conducătorii echipelor de fotbal „fac tic-tac”: se așază la o distanță oarecare unul în fața celuilalt și pun câte un picior în fața celuilalt pe rând, alternativ, spunând „tic” și „tac”. Care îl calcă pe celălalt își alege primul jucătorii. Sau, ca să aleagă echipele pentru La mălai, fac „picurele”: un copil saltă mingea cu piciorul fără să o lase să cadă, numărând. Când o scapă, se oprește. Care are mai multe picurele alege. Iar la Uliii şi porumbeii, un copil stă cu spatele la ceilalţi. Copiii îi pun câte un deget, tare, pe spate, şi cineva întreabă: „Ăsta?” „Uliu.” „Ăsta?” „Porumbel.”

Uite așa, copiii dovedesc creativitate, iscusință, își antrenează prin joc talentele înnăscute, își descoperă dragostea pentru poezie, muzică și dans. Învață să fie prieteni și de aceea jocurile lor sunt atât de frumoase!

CÎND VOI FI MARE ÎL VOI CĂUTA PE DUMNEZEU ÎN TOT PĂMÂNTUL

Mulți sfinți s-au născut din familii simple, de țărani, care erau exemple de smerenie, de modestie și de iubire pentru Domnul.

Unul dintre acești sfinți care L-au cunoscut din pruncie pe Dumnezeu prin intermediul vieții evlavioase a părinților este Siluan Athonitul. El s-a născut în anul 1866 în Tambov, Rusia, iar la botez a primit numele Semion.

Într-o zi, pe când avea patru ani, tatăl lui Semion a invitat un negustor de cărți să stea cu ei la masă, pentru a învăța lucruri noi de la el. Din vorbă în vorbă, au discutat despre Dumnezeu. Negustorul l-a întrebat:

– Unde e acest Dumnezeu despre Care îmi vorbești?

După ce tatăl i-a vorbit despre Dumnezeu și sfinți, acesta a plecat neconvins din casa lor. Copilului, însă, nu-i dădea pace întrebarea lui și le-a spus părinților:

– Când voi fi mare, Îl voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul!

Dorința i-a fost împlinită mai repede decât se aștepta, pentru că, în preajma vârstei de nouăsprezece ani, l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Zăvorâtul. Atunci a spus cu convingere:

– Dacă există sfinți, înseamnă că Dumnezeu este cu noi și nu am nevoie să străbat tot pământul ca să-L găsesc!

Atunci i s-a născut pentru prima oară în inimă dorința de a merge pe calea călugăriei. Dorea să fie mai aproape de Hristos, dar tatăl său l-a oprit și i-a spus:

– Fă-ți mai întâi serviciul militar și apoi ești liber să te duci oriunde dorești.

Tânărul și-a ascultat tatăl. La scurt timp, înainte de a pleca în armată, a uitat însă de dorința sa cea mare. A început să se poarte ca toți ceilalți adolescenți, făcând multe lucruri necuviincioase. În tot acest timp, Bunul Dumnezeu îl veghea neîncetat. Văzând cum se deda la fapte urâte, i-a trimis un vis în care înghițea un șarpe. S-a trezit imediat, speriat și scârbit de cele visate, iar un glas blând îi vorbea:

– Tu ești scârbit de ce ai înghițit. Așa sunt și eu, văzând ceea ce faci.

Atunci, Semion, convins că glasul cel blând a fost al Sfintei Fecioare Maria, a zis:

– Maica Domnului a venit din ceruri să mă povățuiască! Acum văd cât de mare este mila Domnului și a Maicii Sale față de oameni!

La o vreme după acest vis, Semion a plecat la Sankt Petersburg, pentru a face serviciul militar. În ajunul unei sărbători, s-a dus cu prietenii săi la o cârciumă din zonă. Acolo, a căzut pe gânduri. Unul dintre prieteni l-a întrebat:

– De ce ești tăcut? La ce te gândești?

– Mă gândesc la monahii de pe Muntele Athos, care acum fac priveghere și se roagă înaintea sărbătorii de mâine.

– Ce fel de om e Semion? Noi ne distrăm și el e cu mintea la monahii din Athos … ziceau prietenii săi.

Gândul de a intra în mănăstire i-a încolțit iar și, de această dată, cu și mai mare putere. De aceea, după ce și-a terminat serviciul militar, Semion s-a dus la Sfântul Ioan din Kronstadt, pentru a se sfătui cu el. Nu l-a găsit la biserică, de aceea i-a lăsat o scrisoare, în care îi spunea:

– Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă țină!

Plecând de la Sfântul Părinte, tânărul simțea cum demonii se luptă cu el, pentru a nu-l lăsa să se călugărească. A plecat la Muntele Athos, unde a ajuns în anul 1892, intrând frate la Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Rusikon. După ce a stat acolo izolat, într-o chilie, gândindu-se la toate păcatele pe care le-a săvârșit, și după ce s-a spovedit, duhovnicul i-a spus:

– Dumnezeu ți-a iertat toate păcatele. Mergi acum în pace și bucură-te!

A ascultat sfatul duhovnicului și, cu înțelepciunea unui novice fără experiență, cu bucurie s-a dus în pustie, să încerce viața ascetică. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat atunci însă, atunci când s-a întors, era răvășit de gândurile care nu-i dădeau pace. Duhovnicul său i-a spus după mărturisire:

– Niciodată să nu mai primești gândurile, ci să le alungi imediat ce vin!

Semion l-a ascultat și, timp de patruzeci și șase de ani, cât a fost monah, nu a mai primit gânduri necurate, dar a fost ispitit de gândurile deznădejdii. Zicea mereu că îi lipsește smerenia și, fără aceasta, se va pierde în flăcările mistuitoare ale iadului. Se ruga în chilia sa și rostea rugăciunea inimii neîncetat. Apoi, într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, a simțit cum inima sa rostește singură rugăciunea. Mare i-a fost bucuria, dar, crezând apoi că s-a mândrit, au început să îi dea târcoale iar demonii deznădejdii.

Domnul, prin marea Sa iubire, nu l-a lăsat să cadă în păcat, ci i S-a arătat la privegherea sărbătorii Sfântului Ilie; L-a văzut pe Hristos în dreapta ușilor împărătești, în dreptul icoanei Sale. Vederea Fiului lui Dumnezeu a avut o însemnătate foarte mare, încredințându-se că păcatul mândriei i-a fost iertat. Din nou, bucuria a ținut puțin, fiind umbrită de spaima de a nu o pierde și de demonii care îl ispiteau. Tulburat, s-a dus la starețul Anatolie și i-a spus ce îl frământa. Starețul i-a spus:

– Cred că nu te rogi cum trebuie, de aceea vezi demonii care te chinuiesc.

– Nu înțeleg ce înseamnă a te ruga cum trebuie sau cum nu trebuie, dar știu că trebuie să te rogi mereu; de aceea, eu mă rog neîncetat.

– În timpul rugăciunii, ține mintea curată și dezbrăcată de orice închipuire și de orice cuvânt și închide-o în cuvintele rugăciunii.

Fratele Semion a ascultat sfatul starețului și, după un timp, având experiența căderii și a urcușului duhovnicesc, a primit haina monahală. Se ruga necontenit și practica asceza lăuntrică, tăindu-și voia proprie. Dormea pe un scăunel maximum o oră și jumătate în douăzeci și patru de ore și mânca foarte puțin. În ciuda ascezei sale, demonii îl înconjurau mai ales noaptea, chinuindu-l și măcinându-i mereu gândurile cu păcatul deznădejdii.

– Doamne, învață sufletul meu să se facă smerit! se ruga mereu Sfântul.

– Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui! îi răspundea Dumnezeu.

Așa înainta pe drumul spre împărăția lui Dumnezeu Sfântul Siluan. Deși cădea în păcat, lupta cu demonii care nu îi dădeau pace și își regăsea pacea sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care îl veghea și îl ocrotea la tot pasul.

De aceea, Sfântul înțelegea neputința oamenilor și se ruga cu mare dragoste pentru sufletul tuturor. Odată, a avut o conversație cu un pustnic, care i-a spus:

– Dumnezeu îi va pedepsi pe atei, care vor arde în focul cel veșnic.

– Ei, bine, dacă ajungi în rai, vei putea fi liniștit văzându-i cum se chinuie? l-a întrebat Sfântul.

– Ce să le fac, a fost alegerea lor, i-a răspuns pustnicul.

– Da, dar iubirea față de aproapele nu poate îndura acest lucru. Trebuie să ne rugăm pentru toți oamenii. A te ruga pentru oameni înseamnă a-ți vărsa sângele, este o jertfă.

Atât de mare era iubirea Sfântului, încât dorea să se jertfească pentru toți. Zbuciumul său era mereu alinat de mila lui Dumnezeu, care nu l-a părăsit niciodată.

La vârsta de șaptezeci și doi de ani, în data de 15 septembrie 1938, bolnav fiind, Sfântul Siluan a început să se simtă rău. Starea s-a agravat și, după o săptămână, în 24 septembrie, a trecut la Domnul, fiind înmormântat în aceeași zi în curtea mănăstirii.

În anul 1987, Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinților, cu numele de Cuviosul Siluan Athonitul, având dată de cinstire în 24 septembrie.

Narcisa-Mihaela CÂDĂ

COPILĂRIE, EDUCAȚIE, IUBIRE

La Biserica Sfântul Dumitru-Poștă, copiii împărtășesc bucuria participării la numeroase activități dedicate lor. Atelierele organizate pentru ei au menirea de a facilita o creștere armonioasă, un drum echilibrat către sine, către aproapele şi către Hristos.

În fiecare duminică a anului școlar, după Sfânta Liturghie, copiii sunt invitați să participe la activitățile școlii catehetice, activități adaptate la vârsta fiecăruia. Este un moment mult așteptat de copii şi, pentru că se lucrează cu drag, cu plăcere şi pasiune, rezultatul îi bucură pe toți.

Spre întărirea conlucrării dintre familie și Biserică, în timpul în care micuții participă la ora interactivă de religie, părinții și bunicii participă la atelierele organizate de teologi, psihologi, medici, profesori, ghizi turistici și alți specialiști din comunitatea Bisericii Sfântul Dumitru-Poștă, răstimp menit să le ofere sprijin în creșterea și educația copiilor, în contextul social actual.

„Școala catehetică” sau „superșcoala”, după cum le place copiilor Parohiei să o numească, organizată în cadrul Bisericii Sfântul Dumitru-Poștă, a luat ființă în primele zile ale anului 2021, ca o continuare firească a activităților organizate în anul precedent, declarat de Patriarhia Română „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor”. La orele interactive de religie, copiii, împărțiți în funcție de vârstă în grupe coordonate de cateheți iubitori, fac cunoștință cu sfinții – adevărații supereroi ai tuturor vremurilor, care le devin modele concrete de urmat în întâmplările vieții cotidiene; de asemenea, copiii studiază Sfânta Scriptură, descoperind că fiecare povestire biblică le pune la dispoziție o „lupă”, singura prin care își pot privi corect întreaga viață. Cateheții își propun ca, prin povestiri și discuții, să le arate celor mici că fiecare eveniment, fiecare moment din existența lor constituie o răscruce unde ei au puterea de a alege, urmând învățătura Bisericii, drumul care îi va apropia de cel mai important plan pentru viitorul lor – mântuirea sufletului. Spre aprofundarea cunoștințelor (și încântarea copiilor), orele de cateheză includ variate momente distractive și totodată educative, adaptate vârstei copiilor: jocuri, ateliere, exerciții de dezvoltare a abilităților creative, logice, grafice, cognitive și emoționale. Prin eforturile pe care le depun toți cei implicați, copiii de la școala catehetică se înarmează în fiecare duminică cu emoții, cunoștințe și experiențe prețioase, trăite într-un colectiv unit de aceleași principii ortodoxe, de aceeași iubire pentru Hristos.

Orele petrecute împreună la școala catehetică sunt un bun prilej pentru cei mici de a se cunoaşte între ei, de a face echipă şi a lega prietenii. Pentru că vorbim de echipă, o provocare pentru copiii din grupa de cateheză a Bisericii Sfântul Dumitru-Poștă a fost participarea la Concursul Național Catehetic „Rugăciunea în viaţa mea”, organizat în perioada 15 noiembrie 2021 – 21 mai 2022.

Sub îndrumarea părintelui paroh Mihai Gojgar și a doamnelor profesoare Alexandra Loizo-Geană și Maria-Camelia Buricea, copiii au inițiat proiectul „Sădim o rugăciune, culegem fapte bune!”, ce a avut ca scop conștientizarea importanței practicării rugăciunii, puntea noastră către Dumnezeu.

Cunoștințele teoretice despre rugăciune, structurate în cinci lecții catehetice, au fost completate de numeroase activități practice, foarte îndrăgite de copii (rostirea rugăciunii în comun, atelier de confecționat metaniere, folosind culorile mărțișorului, roșu și alb, atelier de confecționat semne de carte – cruciuliță, procesiune în Duminica Ortodoxiei, atelier de pictură „Icoane prin ochi de copii” etc.).

Desfășurarea proiectului a implicat un parcurs foarte bogat în momente unice, pline de emoții, prin care copiii au avut prilejul să descopere cât de mult folos poate aduce rugăciunea în viețile lor, dar și să îmbine rugăciunea cu milostenia.

Dintre evenimentele ziditoare de suflet la care copiii au luat parte în cadrul proiectului „Sădim o rugăciune, culegem fapte bune!”, amintim:

– susținerea spectacolului dedicat Zilei Mamei Creștine;

– alcătuirea unei culegeri de rugăciuni;

– înregistrarea CD-ului „Rugăciune de copil: inocență şi iubire” și organizarea unui eveniment de lansare a acestuia în scop caritabil;

– participarea la atelierul interactiv din cadrul prezentării cărții Inimă de aur, scrisă de Veronica Iani și Eliza-Maria Cloțea.

Ne-am bucurat foarte mult să primim, din partea Părintelui Patriarh Daniel, premiul al III-lea la etapa eparhială a Concursului Național Catehetic „Rugăciunea în viața mea”, însă cel mai important câștig rămâne sădirea rugăciunii în sufletele copiilor.

Ana Maria BURCHI,
Camelia Maria BURICEA,
Alexandra LOIZO,
Constantina NEGRUȚ,
Ana Maria SOCA

PLOAIA ȘI SECETA

A venit toamna! Căldura s-a domolit. Orășenii răsuflă ușurați: au scăpat de caniculă și de furtunile violente care, din când în când, inundau străzile. Dar în sate problemele sunt mult mai mari: seceta e dușmanul recoltelor pentru care țăranii muncesc tot anul. Ploile violente, grindina și trăsnetele pun și ele în pericol roadele. Dar acum toate au trecut și lumea, răsuflând ușurată, așteaptă ploile răcoroase, domoale, interminabile, ploile de toamnă care hrănesc pământul mistuit de arșița verii.

ploi de toate felurile

Dacă ploaia și seceta sunt atât de iubite, de temute, de așteptate sau nu, oamenii au învățat multe despre ele. Știu ce ploi sunt bune și hrănitoare și care fac prăpăd în culturi. Și mai știu și că toate sunt în mâna Domnului și, dacă El vrea, anul va fi roditor și fără ploaie. Când trăiești în inima naturii, afli multe despre tainele ei, dar și mai mult ajungi să te încrezi în mila lui Dumnezeu!

Oamenii au denumit în multe feluri ploile. Când se pregătește să plouă, se zice că e „gata să curgă”, e „moină”, „vreme chișavă” sau „vreme îmbourată”. Când picură cu stropi fini, se zice că „cerne”. „Burnița”, „pârpăra” sau „răpăiala” are stropi potrivit de mari și ține puțin. „Ropotele” au stropi mari și sunt violente, dar durează puțin, cât se rupe un nor. Dar sunt și ploi puternice, cu stropi mari, „ploi cu beșici”, când printre stropi se vede un fel de fum. Aceasta este ploaie „lungă”, care durează multă vreme, care provine din fronturi mari, acoperind regiuni întinse; și se mai spune atunci că „toarnă cu cofa” sau „cu găleata”. Ploile „lungi” sunt „mănoase”, căci hrănesc bine pământul, sau „putrede”, dacă durează mult și strică cerealele, legumele și fructele. E nevoie de măsură în toate, chiar când e vorba de ploaie!

Și mai sunt „puhoaiele”, „potopul”, „babura”, acele furtuni violente cu vânturi puternice, cu fulgere și grindină, când torentele se scurg pe unde pot și inundă totul cu apa lor mocirloasă.

Seceta

Pe cât de dorite sunt ploile care vin la vremea potrivită pentru a permite plantelor să crească, pe atât de temută este seceta. Oamenii o văd ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele lor și mulți își amintesc de viața Sfântului Ilie, de modul cum „a legat” ploile prin rugăciune timp de trei ani, pentru a-i determina pe cei din neamul său să se întoarcă la adevărata credință. De aceea, sărbătoarea Sfântului Ilie, din 20 iulie, este foarte respectată în sate. Dar multă evlavie au oamenii și față de Maica Domnului și mult se roagă și sfinților sărbătoriți vara să mijlocească pentru setea pământului. Multe icoane ale Maicii Domnului, ale Sfintei Ana sau ale Sfintei Parascheva sunt făcătoare de minuni și se scot în procesiune în vreme de secetă. Și Dumnezeu dă ploaie …

Oamenii spuneau odinioară o poveste cu tâlc despre rolul secetei în îndreptarea oamenilor.

Cică într-o zi, Sfântul Petru Îi ceru voie Domnului să se ducă pe pământ, să vadă ce mai fac oamenii și să se mai întâlnească cu rudele sale.

Dumnezeu îl învoi. La întoarcere, Domnul îl întrebă:

– Ei, Petre, cum mai trăiesc oamenii? Își mai aduc aminte de Mine ori ba?

– Nu prea, Stăpâne! Pământul e ca raiul, bucatele s-au făcut din belșug, oamenii mănâncă și petrec la nunți și botezuri și aproape Te-au uitat!

– Ei, așa se întâmplă câteodatăDupă câțiva ani, Sfântul Petru a cerut din nou voie să coboare pe pământ. S-a dus, dar s-a întors foarte repede.

– De ce te-ai întors așa curând? l-a întrebat Dumnezeu.

– Păi cum puteam să stau, Doamne! Pământul e ca iadul, nu e mâncare, sunt numai lipsuri, de țipă copilul la sânul mamei sale! Toți sunt foarte necăjiți!

– Dar de Mine își mai aduc aminte?

– Da, Doamne, tot timpul se roagă: „Doamne, dă-ne, Doamne, ploaie! Fie-ți milă de noi și de greșelile noastre!”.

Ploile și copiii

Copiii privesc altfel ploile decât părinții lor, căci nu au grija zilei de mâine. Cele de toamnă nu prea le plac, căci e frig, umed și nu se mai pot juca pe afară. Dar le plac ploile de vară, care lasă în urmă curcubeie pe cer și băltoace numai bune pentru joacă. Cum începe ploaia, îi auzi cum strigă de bucurie:

„Plouă, plouă,
Babele se ouă,
Într-o cofă nouă!”
Iar când se plictisesc de ploi prea lungi, strigă:
„Cărămidă rea,
Dă, Doamne, să stea!
Cărămidă rece,
Dă, Doamne, să-ncete!”
Sau, tot ca să treacă ploaia, spun:
„Stai, ploaie călătoare,
Că te-ajunge sfântul soare
Și-ți taie picioarele
Cu un mai,
Cu un pai,
Cu sabia lui Mihai,
Cu cuțite
Ascuțite,
Cu topoare ruginite!”
Și, pentru că ploaia e importantă oricum, să vă spun și o ghicitoare:
„Chicățică
Mărunțică
Înverzește
Și-nnegrește.
Și priește,
Și belește!”
Ghici ghicitoarea mea!

Ana PASCU

CĂTINEL CEL VOINICEL

Cine nu îi cunoaște pe caii înaripați din basmele populare românești? Dar pe cei din mitologia greacă? Aceștia erau îngrijiți cu plante miraculoase, care îi făceau strălucitori și le dădeau puteri nebănuite. Spre exemplu, se povestește că Pegasus, fiul zeului mării, Poseidon, a fost îngrijit cu cătină și așa a ajutat mai mulți eroi în faptele lor de vitejie. După moartea sa, Zeus l-a transformat în constelația Pegasus, admirată pe cerul înstelat. Așa că oamenii au numit planta miraculoasă Hippophae rhamnoides, de la „hipp” („cal”) și „faes” („strălucitor”, „luminos”), care, în traducere liberă, înseamnă „cal strălucitor”.

Cătina a fost adusă în Grecia de popoarele din Asia Centrală, care făceau comerț pe Drumul Mătăsii. La început, grecii o foloseau pentru uleiul lor, ce ajuta la înfrumusețarea cailor de curse, părul lor devenind strălucitor. Apoi au observat că, aplicat pe piele, ea devine catifelată, tratând anumite afecțiuni. Au fost încântați că poate fi cultivată atât în regiunile muntoase, cât și în zonele cu nisip și pietriș, fructele nepierzându-și proprietățile medicale indiferent de climă. Ușor, a fost absorbită de toate popoarele Europei, ce i-au descoperit toate proprietățile curative.

În România, ea crește spontan, în zona subcarpatică, în regiunile muntoase, dar și în zonele litorale nisipoase, alcătuind crânguri și tufărișuri întinse. Este, de asemenea, cultivată în grădinile oamenilor. Se observă ușor, fiind un arbust ramificat, ghimpos, care dă multe bătăi de cap atunci când îi sunt culese fructele. De aici vine și expresia românească „haide, cătinel!”, care arată înaintarea cu greu pe un drum. Păsările sunt foarte încântate de gustul lor și putem spune că ardoarea cu care le caută ne face să credem că le cunosc și proprietățile curative. De aceea, dacă nu sunt culese la timp, adică în lunile septembrie și octombrie, pot fi mâncate de păsări sau pot să plesnească în momentul culesului.

Fructele galbene-portocalii, cu formă ovală, acre se utilizează atât în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie, dar și ca plantă ornamentală. În silvicultură, cătina este utilizată pentru stabilizarea solului și a terenurilor în pantă sau sub formă de gard viu, din cauza spinilor puternici, care împiedică pătrunderea animalelor sau a omului, iar în industria alimentară este folosită în realizarea colorantului natural galben. Ce ne interesează însă pe noi este cum este folosită ca tratament naturist și mai ales de ce.

Cătina abundă în vitamine liposolubile și hidrosolubile: C, A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F. În afară de vitamine, ele mai conțin: celuloză, betacaroten (într-un procent net superior celui din pulpă de morcov), microelemente ca: fosfor, calciu, magneziu, potasiu, fier și sodiu, uleiuri complexe, acizi etc. Frunzele și scoarța arbustului au conținut mai mare de sitosferol, ce ajută la menținerea nivelului de colesterol, și tocoferol, principala sursă de vitamina E, ce contribuie la menținerea normală a membranelor celulare.

Primele utilizări ale cătinei în medicină au fost în China antică. Medicii de la curtea imperială o foloseau mai ales în rețete de ceai. Azi, fiind foarte multe metode de procesare, ea poate fi folosită în mai multe moduri: infuzie, decoct, ceai, ulei etc. Principalele afecțiuni ameliorate sau vindecate de această plantă sunt: afecțiuni ale pielii, ale ficatului, cardiovasculare, imunitare, gastro-intestinale etc. Fiind plină de antioxidanți, ea ajută organismul să lupte împotriva bolilor, având, de asemenea, proprietăți antibiotice, dar și în lupta împotriva toxinelor localizate la nivelul diferitelor organe. Iar atunci când suferim de arsuri pe piele, chiar și după expunerea îndelungată la soare, ea acționează blând, calmând pielea și vindecând-o.

Atunci când suntem răciți, sistemul nostru imunitar are nevoie de ajutor în lupta împotriva virușilor sau a suprainfectării cu bacterii. Cătina este un bun aliat în această luptă, ameliorând simptomele și ajutându-ne să ne recuperăm mult mai repede. Pentru aceasta, combinată cu miere, un alt antioxidant puternic, cătina este printre primele preferințe. Această combinație, ce abundă în vitamina C și antioxidanți, este urmată de siropul de cătină pentru ameliorarea tusei, dar și de infuzia de cătină și decoct. Pentru a face o infuzie, avem nevoie de două linguri de fructe zdrobite și de 500 ml de apă clocotită. Se lasă totul la infuzat pentru zece minute, după care se strecoară lichidul și se consumă pe parcursul zilei. Pentru decoct, avem nevoie de fructe uscate și zdrobite, care se fierb trei minute în 200 ml de apă. După ce se strecoară lichidul, se lasă să se răcească puțin și se pune miere. Și decoctul se consumă pe parcursul zilei, câte puțin.

Cel mai versatil rămâne totuși uleiul de cătină. Fiind deja extrase din fructe toate substanțele cu proprietăți curative, el este ușor de administrat atât intern, cât și extern. Nu uitați că uleiul de cătină se păstrează doar în sticluțe de culoare închisă și, de preferat, la frigider. Uleiul de cătină poate fi făcut de fiecare dintre noi, cu puțină râvnă și atenție. Se face o pastă din fructe zdrobite, se depozitează într-un borcănel, peste care se pune ulei de măsline. După treizeci de zile, se strecoară printr-un tifon și se depozitează la întuneric, așa cum s-a spus mai sus. Uleiul poate fi folosit cu succes intern, pentru vitaminizare și pentru întărirea organismului, dar și extern, ca unguent și ca un bun înlocuitor al cremelor calmante după expunerea la soare.

BINE DE ȘTIUT:

1. Oamenii de știință chinezi i-au acordat cătinei o atenție specială, descoperindu-i numeroasele beneficii, afirmând că este chiar mai prețioasă ca plantă medicinală decât ginsengul.

2. Cătina mărește rezistența de iernat a albinelor.

3. Cătina este o plantă dioică. Pentru a face fructe, este nevoie de două exemplare: unul femel, care face fructe, și celălalt mascul, care asigura polen pentru polenizare.

4. Fructul de cătină conține de două ori mai multă vitamina C decât măceșul și de 10 ori mai mult decât citricele. În fructele coapte conținutul depășește 400 – 800 mg la 100 g suc proaspăt.

5. Ca orice plantă cu proprietăți curative, ea are și contraindicații pentru că reacționează, luată intern, ca anticoagulant. Persoanele care au probleme cu coagularea sângelui și care urmează un tratament pentru aceasta, nu trebuie să ia intern mai mult de 30 de zile cătină cu miere. Înaintea unei intervenții chirurgicale, evitați să consumați cătină, riscând altfel hemoragii în timpul operației. De asemenea, cătina nu este recomandată femeilor însărcinate și persoanelor care suferă de colon iritabil.

6. Daca suferiți de anumite boli cronice caracterizate prin multiple restricții, discutați cu medicul înainte de a lua intern cătina. Obiceiul de a lua un tratament naturist trebuie să fie însoțit întotdeauna de sfatul medicului curant.

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG – teolog al luminii dumnezeiești și al rugăciunii neîncetate, precursor al isihaștilor

În acest an, închinat în Patriarhia Română sfinților isihaști, ne-am amintit de viața și învățătura Sfântului Simeon Noul Teolog (949 ‒ 1022), teologul mistic prin excelență al lumii bizantine.

În afara mărturiilor autobiografice risipite în scrierile Sfântului, deținem Viața sa, scrisă de către unul dintre ucenicii lui, Cuviosul Nichita Stethatos (cca 1005 ‒ cca 1090), viitor egumen al Mănăstirii Studios, polemist antilatin și martor al evenimentelor din 1054, cunoscute îndeobște sub numele de Marea Schismă. La 30 de ani de la moartea părintelui său duhovnicesc, Nichita Stethatos scria Viața Sfântului Părintelui nostru Simeon, Noul Teolog, preotul și egumenul Mănăstirii Sfântul Mamant și punea în circulație scrierile sale. În 1052, în timpul patriarhatului lui Mihail Keroularios (1043 ‒ 1058), Noul Teolog era trecut în mod oficial în rândul sfinților, iar moaștele sale erau aduse în capitală. Controversele din jurul personalității sale au făcut însă ca numele, cultul și învățătura sa duhovnicească să cadă în uitare, fiind redescoperite în timpul disputelor teologice din veacul al XIV-lea și, apoi, în timpul mișcării neoisihaste din veacul al XVIII-lea.

S-a născut la mijlocul veacului al X-lea, către 949, în Asia Mică, la Galate, în provincia Paflagonia, în sânul unei familii care aparținea aristocrației provinciale. Numele său de botez nu este cunoscut cu certitudine, însă este posibil ca acesta să fi fost Gheorghe. Dorind să ofere fiului lor o bună educație, părinții săi, Vasile și Teofano, l-au trimis în Constantinopol la o vârstă fragedă (11 ani), încredințându-l unchiului patern, șambelan al basileului Romanos al II-lea (959 ‒ 963).

Către 963, unchiul său și-a pierdut postul la curtea bizantină, probabil în urma uzurpării tronului de către Nichifor al II-lea Phokas (963 ‒ 969); peste câtva timp, tânărul a intrat în slujba noului suveran și a devenit senator. A rămas și în slujba noului basileu, Ioan I Tzimiskes (969 ‒ 976), dobândind chiar rangul de spătar (spatharokoubikoularios, „șambelan purtător de spadă”), una dintre gărzile personale ale suveranului. În 976, în urma asasinării lui Tzimiskes și a urcării pe tron a lui Vasile al II-lea (976 ‒ 1025), tânărul a renunțat la slujba sa de la palat și s-a hotărât să îmbrățișeze viața monahală.

Viața plină de ispite a capitalei nu-i provoca mulțumire tânărului aristocrat, care nu era nici interesat de continuarea studiilor, aflându-se în căutarea unui părinte duhovnicesc care să-l ajute să-și împlinească vocația monahală. Astfel, a devenit fiul duhovnicesc al unui monah studit, Simeon Evlaviosul (†986 sau 987), monah nehirotonit și nonconformist, ale cărui fapte și gesturi erau neobișnuite, surprinzătoare. Simeon Evlaviosul aparținea acelei categorii de sfinți cunoscuți sub numele de „nebuni pentru Hristos” (saloi), sfinți care au un comportament provocator, simulând chiar nebunia, din dorința de a zgudui conștiințe și de a determina convertiri subite. Desigur, sfințenia acestor „nebuni pentru Hristos” este mai puțin evidentă decât aceea a cuvioșilor și, din acest motiv, acceptată nu fără piedici.

Povățuit de Simeon Evlaviosul și hrănit de lecturi duhovnicești, în inima capitalei și în mijlocul lumii, plin de râvnă, tânărul a început să ducă o viață ascetică; a primit darul lacrimilor pocăinței, a înmulțit rugăciunea și s-a învrednicit de prima revărsare de lumină dumnezeiască în jurul vârstei de 21 de ani. În anii următori, râvna sa a scăzut și tânărul s-a temut că mântuirea sa ar putea fi în pericol dacă nu îmbrățișează imediat viața monahală. În lucrările sale mai târzii, Sfântul Simeon se învinuiește de căderi cumplite și înșiră „păcate ale tinereților” care pot sminti, însă foarte probabil trebuie să vedem aici o exagerare a păcătoșeniei sale, explicată prin smerenia sa și o conștiință trează, dar și o încurajare adresată tuturor creștinilor, indiferent de starea lor morală, de a se despătimi și de a dobândi sfințenia.

După îndelungi insistențe, tânărul a fost admis în obștea de la Studios și s-a așezat sub îndrumarea lui Simeon Evlaviosul, împlinind cu multă râvnă nevoințele ascetice, în smerenie și ascultare desăvârșită de părintele său duhovnicesc. În mai puțin de un an de la intrarea în Mănăstirea Studios, a fost silit să părăsească obștea, neputând să respecte rânduielile studite, care insistau asupra ascultării necondiționate față de stareț și presupuneau o oarecare uniformitate a viețuirii.

Către 978, a intrat în Mănăstirea vecină, Sfântul Mamant, rămânând sub povățuirea lui Simeon, care nu a părăsit obștea studită. Antonie, egumenul de la Sfântul Mamant, a încuviințat ca tânărul să primească tunderea în monahism, împreună cu numele părintelui său duhovnicesc, Simeon, și i-a îngăduit să viețuiască în isihie. În 980, la moartea egumenului Antonie, Simeon, deși foarte tânăr, a fost ales egumen al obștii de la Sfântul Mamant, cu acordul Patriarhului Nicolae Chrysoberges (979 ‒ 991), și a fost hirotonit preot. A împlinit slujirea de egumen vreme de 25 de ani (980 ‒ 1005). Sub conducerea acestui mare mistic, care a dovedit, în această împrejurare, calități nebănuite de bun administrator și chivernisitor, Mănăstirea Sfântul Mamant, aflată aproape în ruină la începuturile vieții monahale a Sfântului Simeon, a cunoscut o nouă înflorire, obștea a sporit numeric, iar numeroși mireni, unii dintre ei înstăriți și influenți, au intrat sub îndrumarea Egumenului.

Sfântul Simeon a încercat să insufle zel duhovnicesc monahilor săi și, pentru a-i trezi din lâncezeală, le-a vorbit despre experiențele sale duhovnicești, despre revărsările de lumină de care se învrednicea și despre harismele (darurile duhovnicești) primite, despre întâlnirea personală cu Hristos și mistica unire cu El, la care se ajunge prin împlinirea poruncilor, îndemnându-i pe toți să-i urmeze. Neputința unora dintre monahi de a urma Starețului din pricina slăbiciunii și a nestatorniciei lor a adus o răceală între egumen și o parte a obștii; unora dintre monahi, ținta stabilită de stareț – unirea mistică – li s-a părut de neatins, iar calea propusă de el a fost considerată nepotrivită; Starețul, „zelos peste măsură”, resimțea toate căderile ucenicilor drept căderi proprii, atribuindu-le nevredniciei sale; mâhnit, Sfântul Simeon a avut cuvinte aspre la adresa celor nu trăiau la înălțimea vocației lor.

În 995, acest conflict dintre egumenul Simeon și o parte dintre monahii săi a izbucnit violent; aproximativ 30 de călugări din obște s-au ridicat împotriva Starețului, au întrerupt slujba și au părăsit mănăstirea, adresând Patriarhului o plângere împotriva Sfântului, cerând să fie îndepărtat din obște. Patriarhul Sisinnios al II-lea (996 ‒ 998) a dat câștig de cauză Starețului, iar monahii răzvrătiți au fost trimiși în exil; pe unii dintre ei, Sfântul Simeon a încercat să-i convingă să revină în comunitate în anii următori.

Peste un deceniu însă, în 1005, Sfântul s-a retras din stăreție, în urma acuzațiilor unei părți a ierarhiei bizantine, reprezentate de Ștefan din Alexina, Mitropolit al Nicomidiei, apropiat (singhel) al Patriarhului Serghie al II-lea Manuelites. Se înfruntau, prin aceste persoane, două tipuri de teologhisire: dacă ierarhul întrupa teologia de școală, speculativă și conservatoare, Cuviosul reprezenta teologia experienței, născută din experiența mistică, o teologie care este o „expresie a Duhului Sfânt” (†Basile Krivochéine). A fost învinuit Sfântul că încuraja cultul părintelui său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul, care nu fusese trecut în rândul sfinților în mod oficial, și, în fața acestor acuzații, s-a retras de la conducerea obștii.

În cele din urmă, Patriarhul a interzis cinstirea Sfântului Simeon Evlaviosul, iar Noul Teolog a fost îndepărtat din capitală și trimis în exil într-un orășel (Paloukiton) aflat în apropiere de Chrysopolis, pe malul asiatic al Bosforului, în fața capitalei (3 ian. 1009). După un an (1010), Patriarhul și-a revocat măsura și a ridicat condamnarea, oferindu-i Sfântului Simeon Noul Teolog un scaun arhiepiscopal. Propunerea a fost refuzată de Sfânt, care a rămas pentru tot restul vieții într-un exil autoimpus.

Ultimii ani i-a petrecut în Mănăstirea Sfintei Marina, în apropierea Constantinopolului, reîntemeiată prin eforturile sale, înconjurat de câțiva ucenici, între care și Cuviosul Nichita Stethatos, cel care i-a scris Viața.

La 12 martie 1022, în vârstă de 73 de ani, după ce și-a profețit moartea și a dat binecuvântare ucenicilor să înceapă slujba înmormântării, a trecut la Domnul, rostind cuvintele: „O, Hristoase Împărate, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Sfintele sale moaște au fost aduse în Constantinopol în 1052, cu încuviințarea Patriarhului Mihail Keroularios, iar Sfântul Simeon a fost recunoscut drept „Noul Teolog”. A teologhisit îndeosebi despre îndumnezeire (theosis), despre unirea mistică și întâlnirea cu Hristos prin „darul lacrimilor” (penthos) și vederea luminii neapropiate și îndumnezeitoare și a insistat asupra rolului părintelui duhovnicesc –„sfătuitor bun, medic și mijlocitor” – în viața spirituală. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

Lector dr. Sebastian NAZÂRU

Editată la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, cartea „Călătorește cu trei sfinți”, scrisă de Ioana Revnic și ilustrată de Astrid Mușat, propune celor mai mici dintre cititori o întâlnire cu trei dintre sfinții români care, pentru bunătatea lor, pentru credință, pentru ascultare, pentru faptele lor, au primit de la Dumnezeu daruri minunate. Prin ce se deosebesc ei de alți sfinți și ce au adus nou în viața Bisericii, vă invităm să aflați din paginile cărții și apoi să răspundeți unor întrebări pe care le găsiți tot aici.

Vă invităm să lecturați cartea Vechiul Testament. Ieșirea, publicată de curând la Editura BASILICA a Patriarhiei Române. Aceasta face parte din colecția Ascultă cuvântul Meu, fiind a doua din seria de cărți din Vechiul Testament, ilustrate pentru copii și adaptate nivelului lor de înțelegere de către Ani-Eliza Busuioc.

Volumul prezintă istoria scoaterii poporului evreu din robia egipteană prin trimiterea de către Dumnezeu a Sfântului Proroc Moise, care să-l călăuzească spre libertate.

Ultimele pagini oferă cititorilor o parte interactivă, prin care își vor testa atenția și memoria și se vor putea împrieteni și mai mult cu personajele cărții.