IMNUL ANULUI OMAGIAL AL CENTENARULUI PATRIARHIEI ROMÂNE

Preot Criastian ALEXANDRU

Rugăciune de seară
În adierea duioasă a serii,
Adesea îmi plec trupul ostenit,
Cugetând la Tine, Doamne,
Căruia pururea I-am greșit.
Iar din gândurile-mi multe,
Îmi ridic inima mea,
De a fi vrednică la Tine
Ea, în veci, să stea.
Pe când lauda gurii mele
În orice clipă Te va întâmpina,
Iar cu deșertăciunea cea lumească
Pe ea nu o voi întina.
Căci tăcerea cea sfințită
În rugăciune îmi dă glas,
Ca privind icoana sfântă
Să mă apropii cu un pas
De lumina Feței Tale,
Ce o trimiți peste mii de drepți și răi,
Neuitând că în această lume
Ei, de-a pururi, sunt robii Tăi.
Iar printre frunze răsfirate,
Un cuvânt doresc a spune,
Mii de păsări peste care
Acum soarele apune.
Cum vor putea ochii mei
A slăvi milosteniile Tale,
Când trecători sunt și ei
Ca ale florilor petale?
Cum va putea ține aprinsă
Candela din al inimii străfund,
Când în păcatele mele multe
Mai rău eu mă cufund?
Cum voi putea în rugăciune
Să primesc o mângâiere,
De nu voi da grai
Virtuții izvorâte din tăcere?
Iată, astfel, noaptea lungă
Se așterne peste a mea strigare,
Știind că în rugăciunea mea,
Jertfitu-m-am ca o lumânare!

Octavian-Ștefan MERCAȘ, clasa a VIII-a
Școala Gimnazială Ștefan Bârsănescu, Iași

VALENTIN, VALENTINA

Răspândite în toată Europa și apreciate de părinții care caută nume cu înțelesuri frumoase pentru copilașii lor, prenumele acesteau își au originea în latină. „Valentinus” datează din epoca creștină și e un derivat cu sufixul „-inus”, utilizat frecvent în perioada imperială, de la „Valens” sau „Valentius” (acesta din urmă, fără sufix, a fost utilizat și înainte de Nașterea Domnului). Unii lingviști consideră că prenumele amintite provin de la „valens, valentis”, forme ale verbului „valere”. Deci, numele au însemnat, pentru romani, „a fi puternic” și „a fi sănătos”. „Vale!” era chiar un salut care însemna „Sănătate!”. Însă și etruscii au avut, cu multă vreme înainte, prenume asemănătoare și influența lor asupra onomasticii latine a fost foarte mare. Așa că există specialiști care nu mai cred în legătura cu verbul „valere”, ci în originea lor etruscă. Dar, în această situație, sensul rămâne necunoscut. Însă numele „Valentius”, „Valentinus” și „Valentina” s-au răspândit în Europa datorită unor sfinți creștini. În Biserica Ortodoxă, îi cinstim: pe Sfânta Muceniță Valentina în 10 februarie, pe Sfântul Mucenic Valentin în 24 aprilie, pe Sfântul Sfințit Mucenic Valentin, Episcopul Umbriei, în 30 iulie și pe Sfântul Valentin în 24 octombrie.

Totuși, la noi, aceste prenume nu au pătruns, ca altele, pe filieră slavă. În vechile documente se găsesc doar formele „Balint”, „Bălint” sau „Feltin”, adoptate în Transilvania prin împrumut din maghiară sau germană. Formele actuale au fost preluate din Occident în epoca modernă.

VALERIU, VALERIA

Aceste prenume, destul de răspândite, provin din numele gentilic „Valérius”, purtat de membrii unei ginți străvechi, „Valéria”. Aveau legătură cu verbul „valere”, însemnând „a fi puternic”, „a fi sănătos”. Romanii le considerau nume de bun augur. Mai târziu, s-au derivat de la ele formele „Valerianus”, „Valeriana”, „Valerinus”. Purtate și de sfinți creștini, s-au răspândit în Europa și, prin filieră slavă, ajung și la noi, unde se găsesc în documente vechi formele „Leru”, „Lera”, „Vale”, „Valu”. Urmele lor se regăsesc în toponime, cum sunt: „muntele Lereștilor” (dintr-un document de la 1390-1400) sau „Vălești”, „Vălucu”. Numele actuale sunt împrumutate pe cale cultă din Occident: „Valeriu”, „Valeria”, „Valerică” și „Valerica”. „Valer” tinde să dispară. Numele „Ler” din basme („Ler-Împărat”) sau din colinde (unde găsim refrenul „Lerui Ler”, „ler, Doamne, ler”, au fost puse în legătură cu împărații romani Valerian sau Galerius, care au avut contact cu populațiile autohtone din sud-estul Europei. Dar această presupunere mai trebuie verificată. În calendarul ortodox, există numeroși sfinți cu numele Valerian, sărbătoriți în 21 ianuarie, 4 mai, 1 iunie, 13 septembrie, 25 octombrie și 29 noiembrie, și Valerie, în 23 aprilie. Sfinte mucenițe cu numele Valeria sunt cinstite în 6 iunie și 23 iulie.

Ana PASCU

INVIDIA LUI SAUL

(Regi 18, 10 – 19)

A doua zi, s-a întâmplat de a căzut duhul cel rău asupra lui Saul și acesta se îndrăcea în casa sa. David cânta cu mâna sa pe strune, ca și în alte zile, pentru a-l liniști. Saul avea în mână o lance, pe care a aruncat-o înspre David, dorind să-l omoare, pironindu-l de perete. Dar David s-a ferit de două ori de a fi lovit. Văzând că nu reușește să-l ucidă, regele a început să se teamă de David, pentru că Domnul era cu el și îl apăra, iar de el Se îndepărtase.

Atunci Saul s-a gândit să nu-l mai țină pe tânăr lângă sine și l-a pus căpetenie peste o mie de războinici, pe care îi trimitea în diferite lupte, cu speranța că David își va pierde viața într-una dintre confruntări. Însă David se ducea și se întorcea în fruntea poporului, purtându-se în toate treburile sale cu chibzuință, iar Domnul era cu el, apărându-l.

Regele vedea că David este foarte chibzuit și se temea tot mai tare de el, în timp ce poporul lui Israel îl iubea din ce în ce mai mult, pentru că el se ducea și se întorcea în fruntea lor.

Atunci i-a zis Saul lui David:

− Iată îți voi da de soție pe fata mea cea mai mare, Merob, numai să-mi fii viteaz și să duci războaiele Domnului.

Însă gândul lui Saul era ca David să piară de mâna filistenilor, fiindcă dacă l-ar fi omorât el însuși, l-ar fi urât poporul. David însă i-a răspuns:

− Cine sunt eu și ce înseamnă viața mea și neamul tatălui meu în Israel, ca să fiu ginerele regelui?

Regele însă nu și-a ținut cuvântul, ci, când a venit vremea să o mărite pe fiica sa, a căsătorit-o cu Adriel din Mehola.

Ani-Eliza BUSUIOC

SE CUVINE A FACE BINE

(Matei 12, 9 ‒ 21)

Și, trecând de acolo, a venit în sinagoga lor. Și, iată, un om având mâna uscată. Și L-au întrebat, ca să-L învinuiască:
− Se cuvine oare a vindeca sâmbăta?
El le-a răspuns:
− Cine va fi între voi omul care va avea o oaie și, de va cădea ea sâmbăta în groapă, nu o va apuca și o va scoate? Cu cât se deosebește omul de oaie! De aceea, se cuvine a face bine sâmbăta.
Atunci i-a zis omului:
− Întinde mâna ta.
El a întins-o și s-a făcut sănătoasă ca și cealaltă. Și, ieșind, fariseii s-au sfătuit împotriva Lui, cum să-L piardă. Iisus însă, cunoscându-i, S-a dus de acolo. Și mulți au venit după El și i-a vindecat pe toți. Dar le-a poruncit să nu-L dea în vileag, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia Prorocul: „Iată, Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu, întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El și judecată neamurilor va vesti. Nu se va certa, nici nu va striga, nu va auzi nimeni, pe ulițe, glasul Lui. Trestie strivită nu va frânge și feștilă fumegândă nu va stinge până ce nu va scoate, spre biruință, judecata. Și în numele Lui vor nădăjdui neamurile”.
− Așadar, fariseii nu L-au întrebat pe Iisus ca să afle, ci ca să aibă posibilitatea de a-L învinui că nu respectă Legea. Le-ar fi fost de ajuns doar să fie martori ai vindecării, însă voiau să-L prindă și în cuvânt, ca să aibă mai multe argumente în acuzare. Drept răspuns, Domnul le arată bunătatea Sa, le îngăduie totul, punând în lumină lipsa lor de omenie, fiindcă ar fi vrut vindecarea fariseilor mai înainte de cea a bolnavului cu mâna uscată. El le răspunde tot printr-o întrebare, prin care încearcă să-i rușineze, arătându-le că ar fi încălcat Legea ca să salveze un animal, deoarece aveau de câștigat de pe urma acestuia; în schimb, de oamenii bolnavi nu le era milă.
− Ei însă nu s-au căit de gândirea lor vicleană, ci au rămas înverșunați, fiindcă erau mai iubitori de bani decât de oameni.
− Tocmai pentru că boala fariseilor era de nevindecat, Domnul Hristos Se îndreaptă spre omul cu mâna uscată și îi spune să întindă mâna. Ascultând porunca Domnului, bolnavul s-a făcut sănătos. Drept reacție la aceasta, fariseii s-au sfătuit să-L omoare. Atât de rea este invidia, fiindcă ea nu poartă război doar împotriva străinilor, ci împotriva cunoscuților și a prietenilor.
− Ce a făcut atunci Iisus Cel blând și pașnic?
− Știind gândurile lor, El a plecat de acolo. Unde sunt cei care spun acum că ar trebui să se facă minuni? Hristos a arătat prin acestea că un suflet nesimțitor nici de minuni nu se lasă convins. Să observi însă că fariseii își ies din fire cu precădere când li se face bine oamenilor. Când văd că cineva este scăpat de boală sau de păcat, atunci Îl învinuiesc pe Hristos şi se sălbăticesc. Privește apoi cu atenție faptul că Iisus nu îi părăsește pe bolnavi de teamă că ar provoca și mai tare invidia fariseilor, ci doar le spune să nu-L dea în vileag.
− De ce adaugă Evanghelistul cuvântul Prorocului Isaia?
− Ca să nu te tulburi de cele petrecute, ci să te minunezi de precizia profețiilor în privința faptelor Domnului Iisus Hristos, prin care se dovedește că ele s-au rostit de către Duhul Sfânt. Isaia laudă bunătatea și puterea nemăsurată a Mântuitorului, Care a venit să-i vindece pe iudei, a fost respins de aceștia, însă nu li S-a împotrivit, nici nu i-a nimicit atunci cu puterea Sa, ci le-a răbdat uneltirile până la vremea rânduită pentru judecată.

VERDE ÎMPĂRAT

Virusuri vorbeau în taină:
– Vezi-ți, dragă, tu de treabă!
Neascultător să fii,
De părinți să te poți lipsi,
Să mănânci tot ce e rău,
Să n-asculți de Dumnezeu …
Sucuri negre, acidulate,
Doar otrăvuri nemarcate,
Pe care oamenii le beau
Și apoi pierd tot ce au.
– Ceeee au? – întreabă cel bâlbâit.
– Ei, știi tu … SĂNĂTATEA, ce să-ți zic?!
Sănătatea, vitalitatea,
Armonia, truda, pacea,
Tot ce-i dat în dar de Sus.
Ei bine, eu nu mă dau dus!
Voi căuta orice portiță
Să le dau o lecție mică!
Vor fi răciți, bolnavi la pat,
Cu nas înfundat, dureri de cap,
Poate chiar cu pneumonie,
Ar fi bine să se știe!
De îndată ce-auzi,
Verde-Împărat porni,
Un suc verde pregăti,
Îl bău pe îndelete,
Apoi grăi către cete:
– Dragii mei oșteni iubiți,
Sucul verde de-nghițiți,
Vă va da și sănătate,
Și curaj, și spor în toate!
Niciun virus, cât de mic,
Nu va putea face nimic
Căci un sânge curățat
E un oștean neînfricat!
Nu va lăsați păcăliți,
Suc la magazin găsiți!
Dar nu găsiți și sănătate
În sucurile cumpărate.
Mamele voastre iubite
Sigur au fost pregătite
Să vă dea cel mai bun sfat,
Ascultați-le îndat’!
Atunci cetele năvăliră
Sucul verde-și pregătiră
Și-l băură pe-ndelete,
De nu mai ședeau cete-cete.
Șed de mână, înșirați,
Un șirag de neînfricați,
Cu bărbia înainte
Și privirile țintite
Către orice ar îndrăzni
Și nu ar ști cât s-ar căzni,
De ar vrea cumva să fure,
Fără ca măcar să-ndure
Lupte mari, stăruitoare,
Cu daune chinuitoare,
SĂNĂTATEA, dar măreț,
Ceva sfânt, fără de preț!
Virusul cel mai fricos
A lăsat privirea-n jos.
Celălalt, nevoie mare,
Ar fi făcut o-ncercare,
Căci se credea chiar fioros,
Nu un laș sau un fricos.
Dar când luă bine seama,
Nu mai vru să mai dea iama
Și se furișă grăbit,
Cu orgoliul grav rănit,
Către altă-mpărăție
Cu nepăzită bogăție.
Tu știi cât de bogat ești?
Sari, alergi, poți să zâmbești,
Mama, tata te iubește,
Lumea toată te-ndrăgește,
Sănătatea nu-ți lipsește.
Dragul meu mic împărat,
Nu cumva să fii prădat!

Daniela COSTACHE

PLACODONTIA

Portret

Ce puține urme au rămas în urma noastră! Și totuși, din câteva fosile, oamenii au reușit să descopere cum arătam și cum trăiam. Ca orice reptilă marină, aveam o siluetă hidrodinamică, membre scurte, ca niște înotătoare, o coadă destul de lungă, aplatizată, și un craniu plat, prevăzut cu un rostru. Unii dintre noi, grupați în superfamilia Placodontoidea, aveau un corp neobișnuit de gros, ca un butoiaș, ceea ce îi făcea să semene puțin (având alte dimensiuni, firește!) cu tritonii de azi (familiile Paraplacodontidae și Placodontidae). În schimb, membrii superfamiliei Cyamodontoidea semănau cu broaștele-țestoase, având corpul acoperit cu carapace și, eventual, plastron (familiile Henodontidae, Cyamodontidae, Placochelyidae). Însă noi am avut dimensiuni mult mai mari: lungimea era cuprinsă între un metru și trei metri, iar greutatea noastră ajungea până la 25 de kilograme.

Placodus gigas atingea 2,5-3 metri în lungime. Corpul său robust era protejat de plăci osoase. Coloana vertebrală avea un rând de protuberanțe osoase deasupra. Coastele abdominale erau îndoite pe burtă în unghi drept, formând o adevărată armură. Paraplacodus boili ajungea până la trei metri în lungime și cântărea douăzeci de kilograme. Trupul era gros din cauza cutiei toracice dezvoltate, cu o secțiune aproape pătrată, formată din coaste groase. Reptilele marine din superfamilia Cyamodontoidea aveau carapace mari, formate din osteoderme lipite între ele și care semănau oarecum cu cele ale țestoaselor. Însă broaștele au carapacele lipite de schelet în zona vertebrelor, a coastelor și a centurii pectorale, pe când carapacele speciilor din Cyamodontoidea nu fuzionau cu oasele scheletului. Țestoasele au carapace formate din două straturi de osteoderme și un model hexagonal deasupra, în timp ce Cyamodontoidea aveau un singur strat de osteoderme, cu forme mai puțin regulate. Majoritatea speciilor atingeau 1,3-1,5 metri în lungime și cântăreau 20-25 de kilograme, dar exista și o specie mai mică, Cyamodus rostratus, care avea 0,9 metri în lungime și cântărea doar cinci kilograme.

Henodus chelyops măsura numai un metru în lungime și semăna cel mai mult cu țestoasele. Avea o carapace pe spate, încheiată pe burtă cu un plastron ventral, extinsă mult în lateral. Carapacea era alcătuită din plăci de os interconectate, fiecare fiind acoperită cu o placă cornoasă, alcătuind un desen în formă de mozaic. Carapacea era sudată de coloana vertebrală.

Placochelydae cuprindea genurile Glyphoderma, Placochelys, Psephochelys, Psephoderma și Psephosauriscus. Genul Placochelys avea o singură specie: Placochelys placodonta. Atingea lungimea de un metru și semăna mult cu broaștele-țestoase, căci carapacea îi înconjura tot corpul. Carapacea era acoperită de o serie de umflături osoase lipite între ele. Psephoderma („piele cu pietricele”) atingea 1,8 metri în lungime. Specia Psephoderma alpinum avea un craniu aplatizat, „blindat” cu oase groase. Psephoderma avea carapacea asemănătoare cu a crabilor-potcoavă. Ochii erau plasați pe craniu și priveau în sus, ceea ce este important când te hrănești pe fundul apei. Avea o carapace formată din două părți diferite. Partea anterioară acoperea corpul de la centura scapulară până la centura pelvină. O altă parte, mai mică, acoperea lăbuțele din spate și prima parte a cozii.

Glyphoderma avea un craniu în formă de triunghi isoscel, cu un rostru lung și îngust, alcătuit din oase blindate, ceea ce îl făcea foarte rezistent. Avea o carapace mare, alcătuită din 400 de osteoderme de formă hexagonală sau pentagonală strâns lipite una de alta. Carapacea era convexă și permitea ca membrele să se miște ușor. Psephochelys avea carapace doar pe spate. Plastronul de pe burtică era înlocuit cu coaste abdominale întărite cu osteoderme și plăci osoase legate între ele.

Darurile Domnului

Cele mai prețioase daruri ale Domnului au fost cele ce ne ajutau să ne găsim hrana și ne protejau de dușmani. Cei mai mulți dintre noi se hrăneau cu scoici, brahiopode și alte nevertebrate, dar și cu algele care creșteau pe fund. De aceea, Domnul a dăruit unora cranii cu maxilarele înguste, adesea fără dinți; în schimb, le creșteau dinți uriași, plați, direct din oasele palatale (cerul gurii). Alții aveau un rostru îngust, cu care smulgeau hrana de pe fundul apei, și dinți plați, rotunzi, puțini, dar foarte mari, cu care să o zdrobească. Interesant, nu? De pildă, Placodus gigas avea în față dinți lungi, în formă de daltă și ieșiți în față, care îi permiteau să smulgă scoicile și crustaceele de pe fundul apei. Mai avea dinți și pe cerul gurii, dar mai mici. Henodus chelyops avea câte un dinte plat pe fiecare parte a maxilarului. În loc de alți dinți, avea denticule asemănătoare cu fanoanele balenelor de azi. Prin urmare, se hrănea filtrând apa. Numele familiei Cyamodontidae înseamnă „dinte inegal” și, într-adevăr, membrii ei aveau doar câțiva dinți, de dimensiuni diferite, dar foarte mari și foarte plați, câte unu pe premaxilare și doi pe maxilare. Psephoderma avea un rostru mai îngust ca al rudelor sale, fără dinți, căci cu el smulgea crustaceele prinse de fundul mării. Apoi împingea hrana în fundul gurii, unde, pe palat, avea, pe fiecare parte, câte patru dinți: trei puși în triunghi, mai mici, și un dinte imens în spate.

Alte daruri ni le-a făcut Domnul pentru a ne apăra de dușmani, care erau mulți: rechinii, nothozaurii și ihtiozaurii. Carapacea și oasele tari ale craniului ne protejau de prădători, dar ne și ajutau să rămânem fără mare efort pe fundul apei. Tot trupul era rigid și greu, cu oase dense, coastele abdominale erau grele, ca să ne scufundăm ușor, să nu fim siliți să rezistăm presiunii apei, care să ne împingă la suprafață.

Mod de viață

Am trăit în apele puțin adânci de la țărmurile mărilor, ale lacurilor salmastre și ale lagunelor cu apă dulce (Henodus) dintr-o mare parte a lumii. Urmele noastre au fost descoperite în Europa, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, până în China. Multă vreme petreceam pe fund, la adâncime mică, căutând hrana, răzuind algele, smulgând crustaceele! Pe uscat ieșeam să ne odihnim. Este adevărat că, la suprafață, eram stângaci și greoi, dar ce contează? Asemeni broaștelor-țestoase, am trăit pe uscat și ne-am căutat hrana în apă. Însă nu am fi putut supraviețui în largul mării, la ape adânci …

Deși pașnici, modești și bine apărați, într-o zi, timpul nostru s-a dus. Ce bine e că ne păstrați în amintirile voastre!

Ana PASCU

TINERII CRAI DIN VALEA JIULUI

Minunate sunt sărbătorile Crăciunului! Și e uimitor să vezi cu câtă dragoste și entuziasm se pregătesc copiii și tinerii pentru colindat, ca să ducă vestea Nașterii Domnului din casă în casă! Colindă copiii, colindă tinerii, merg cu steaua cei mai mititei, iar cei mai mari merg cu Craii (Vicleimul sau Irozii). Este vorba de o mică piesă de teatru religios, cu un subiect care i-a impresionat dintotdeauna pe creștini: sosirea magilor la Irod, după ce steaua care îi conducea s-a ascuns, să îl întrebe unde Se naște marele Împărat. De teamă să nu își piardă tronul, Irod dă poruncă să fie uciși pruncii din Betleem. În fiecare zonă, piesa este puțin altfel. Am să vă povestesc doar ce se întâmplă în Valea Jiului, un loc cu istorie bogată, cu orașe miniere în vale: Petroşani, Lupeni, Vulcan, Uricani, Petrila, și sate cu căsuțe de lemn şi oameni harnici pe coastele dealurilor. An de an, aici colindă, în sate și orașe, echipe de Crai …

Trei crai de la Răsărit …

Se pare că piesa nu este foarte veche. În secolul al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu a vorbit despre tinerii boieri care, îmbrăcați în haine „de stofă aurită”, au jucat un „mister religios” despre sosirea magilor la Irod în căutarea Domnului Iisus. Operă a unor „dascăli și dieci”, piesa s-a răspândit în sate abia în jurul anului 1900. Dar de atunci a devenit una dintre cele mai iubite forme de colindat, căci sătenii nu o consideră reprezentație teatrală. Secvențele cu replici sunt separate prin colinde sau cântece de stea, și ele foarte vechi, unele fiind publicate de Anton Pann în 1830.

Sâmburele piesei îl constituie povestea biblică. Personajele sunt: Irod, cei trei Crai (Valtezar, Melfior și Gașpar), Îngerul, Popa, Soldatul (sau doi Soldați), doi sau trei Ciobani (Păstori). Numele Crailor, ca și numele unuia dintre Păstori, Antion, arată o influență livrescă, sunt detalii preluate din legendele vestice despre cei trei magi. Însă povestea, așa cum e spusă în prezent, e rodul creativității țăranilor români.

În varianta care se joacă în Valea Jiului, sunt păstrate câteva momente dramatice: sosirea magilor la Irod, căci nu li se mai arată steaua; Îngerul îi avertizează să nu meargă la Irod, căci I-a pus gând rău Domnului Iisus; Soldatul îl anunță pe Irod că au sosit trei crai de la Răsărit; Craii îl întreabă pe Irod unde S-a născut Împăratul vestit de stea; acesta îl întreabă pe Preotul Legii Vechi (Ozia) unde trebuie să Se nască; nerecunoscându-L pe Iisus ca Împărat, Irod vrea să ucidă pruncii; Preotul se opune; Craii își dau seama că Irod vrea să Îl ucidă pe Pruncul Iisus și se duelează cu el. Într-o altă secvență, la întrebarea lui Irod, Craii spun cine sunt și ce daruri I-au adus Domnului (aur, smirnă și tămâie). Craii îl întreabă pe Irod cine este și acesta se laudă că a ucis 14.000 de prunci, crezând că Îl taie pe Hristos. Însă acum Îi dăruiește coroana sa, semn că Domnul a învins. Urmează o altă secvență. Păstorii dorm și Îngerul îi îndeamnă să se ducă la Betleem, să Îl vadă pe Domnul. Cei trei Păstori oferă daruri: douăzeci de oi, un berbec și un caș. Piesa se încheie cu o colindă.

Pregătiri, pregătiri …

În Valea Jiului, echipele se adună să repete încă de la începutul postului. Mișcările scenice, modul cum bat din picior mișcând sabia în teacă simultan de câte ori rostesc o replică și duelul trebuie repetate până sunt interpretate perfect.

Greu de pregătit sunt costumele! Unele sunt mai ușor de procurat. De exemplu, Soldatul trebuie să aibă costum de ofițer (niciodată de soldat!), dar se mai găsesc câteva în Vale și se împrumută. Ciobanii se îmbracă în straie țărănești: cămăși, cioareci, brâie, bituști sau cojoace, căciuli de oaie, bâte de corn frumos înflorate. În satele de pe Jiul de Est, sunt doar doi sau trei Ciobani: cei care aduc daruri Domnului. Pe Jiul de Vest, Păstorii pot fi mai mulți. Sunt îmbrăcați în port țărănesc de sărbătoare și poartă cojoace ciobănești mițoase, împodobite cu ciucuri roșii și lungi la umeri, pe spate și la talie, unde mai atârnă și clopote de batali. Pe drum și în timpul colindatului, din când în când, la un îndemn, toți Păstorii sar simultan, pentru a face clopotele să sune. Acești Ciobani spectaculoși se mai numesc și Brunduși, formă locală a cuvântului „bondriș”, un fel de matahală zdrențăroasă care îi sperie pe trecători. De altfel, odinioară, purtau și măști din blană de oaie, cu barbă de cânepă și dinți de fasole, dar au renunțat, căci se speriau copiii.

Păstorii din trupele de pe Jiul de Est sunt mândri de rolul lor, de a aduce daruri Pruncului Sfânt, și se comportă cu demnitate. Cei de pe Jiul de Vest au și ei roluri însemnate în crearea atmosferei de spectacol: să cânte colindele, ținând ritmul cu bâtele de corn, să sune clopotele pe stradă, anunțându-i astfel pe gospodari că se apropie, „să facă țic” – un fel de întrecere printr-o anumită lovitură cu umărul între doi Brunduși a două trupe diferite, pentru a stabili care este mai puternic. În ultimii ani, și bărbați căsătoriți s-au alăturat trupelor de Crai de pe Jiul de Vest, pentru a-i ocroti și îndruma pe tineri. Asta, la solicitarea tinerilor.

Popa (așa-i spun sătenii acestui personaj, să îl deosebească de adevărații preoți) poartă o haină lungă, dar nu e un veșmânt preoțesc adevărat. Însă Popa are mereu cruce, chiar dacă toată lumea știe că personajul era un slujitor al Legii Vechi. Însă creștinii nu puteau concepe un preot fără cruce …

Săbiile, ținute în teci împodobite, confecționate din metal prin diverse ateliere, se dau din generație în generație. Se mai repară, se mai lustruiesc … important este să sune frumos!

Însă hainele de Crai presupun muncă, bani și oameni pricepuți. Acestea nu sunt ușor de făcut nici azi, când găsești orice pe piața liberă, dar odinioară, când toate se găseau cu greutate, era o adevărată provocare! Costumele (și culorile) diferă de la o echipă la alta, păstrând totuși elemente simbolice, după care să poată fi recunoscute personajele. Pe Înger îl știe toată lumea, căci e cel mai mic, este îmbrăcat în alb și „coiful” pe care îl poartă e tot alb.

În satele de pe Jiul de Est, hainele Crailor se fac din mătase. Doar Irod are haină de catifea purpurie – culoare imperială. Tunicile sunt brodate cu flori și frunze din mărgele și paiete, iar pantalonii – mereu negri. Valtezar poartă tunică galbenă, Melfior – roșie, iar Gașpar – albastră. Hainele au epoleți pe umăr, împodobiți cu bucăți de oglinzi, ciucuri, coronițe și mărgele, după inspirație. Toți poartă cizme.

Caschetele Crailor de pe Jiul de Est sunt principala atracție a costumelor colindătorilor-actori. Odinioară erau mai simple, făcute din carton tare, preferabil presșpan sau carton pânzat, care rezistă la ploaie și ninsoare. Se face întâi un cilindru care se va pune pe cap, de care sunt prinse, în lateralele capului, două forme ușor trapezoidale de carton, unite prin alte bucăți în față și în spate și sus, pe „coamă”. Structura de carton este apoi acoperită de o pânză albă, pe care se prind mărgele de pom argintii, multe și mărunte, să arate bine, dar nu fixe, ci să atârne, legănându-se ușurel la orice mișcare. În lateral se puneau și brâie sclipitoare, prinse vertical. Dar elementul de atracție abia acum venea: de prin anii 1970, de când au început să apară prin magazine garniturile de bijuterii împodobite cu strasuri (imitații din sticlă ale pietrelor prețioase) alcătuite din colier, brățară și cercei asortați, băieții au început să le cumpere sau să le împrumute și să le agațe pe caschete, conferindu-le o nouă strălucire. Pe „coamă” se pun oglinzi, apoi, la o palmă distanță, coronițe cu strasuri, cu brațele tăiate, ca să rămână doar partea decorată. Adesea, pentru a face rost de garniturile de bijuterii, tinerii au bătut drumul până la București sau la Tîrgu Jiu, cheltuind sume mari din bugetul lor sau al părinților. Deasupra, roată, se prind șiruri multe de coliere, unele sub altele, chiar și pe față. Cerceii și brățările se prind pe lateral. Însă în ultimii ani, unii tineri și-au făcut caschete din ce în ce mai înalte, cu suport pe umăr, căci greutatea lor e mare. Din recuzită pentru scenetă, aceste „coifuri romane” au devenit motive de mândrie și dovezi ale îndemânării și ale străduinței tinerilor de a-și pregăti o costumație cât mai frumoasă pentru colindat.

Pe Jiul de Vest, unii actori au renunțat la hainele de atlaz, căci se deteriorează ușor, și se îmbracă în port de sărbătoare. Coifurile au semne distinctive zoomorfe: Valtezar are pe coif un cap de găină, Melfior – un cap de porumbel, Gașpar – o semilună ca o coamă, iar Irod – un cap de cocoș; au și coadă în spate. Toate formele sunt desenate și tăiate din carton și lipite pe lateralele cilindrului, unite în partea de sus, completate cu alte bucăți de carton în față, în spate, deasupra. În timpul regimului comunist, în anii 1960-1980, materialele se găseau tare greu. Scheletul de presșpan se îmbrăca în pânză albă, cusută, și se împodobea cu „franjuri”: din hârtie glasată, împăturită ca un evantai, se tăiau, în unghi de 45 de grade, fâșii de jumătate de centimetru și se lipeau unele după altele. Aveau culori diferite. În față se confecționa și un cozoroc. La gâtul cocoșului se puneau mărgele. Ochii se făceau din mărgele, în cioc se cosea un globuleț de pom și tot un glob se agăța și de coadă. Astăzi, în loc de hârtie glasată sau staniol, se pun beteală și globuri. E mai spectaculos și se fac mai ușor. Coifurile se fac și aici după modele mai vechi și cu ajutorul băieților mai mari sau al părinților, care, la rândul lor, au umblat și ei cu Craii.

Craii și comunitatea

Tinerii nu se gândesc la Crai ca la o piesă de teatru! Nu îi spun „reprezentație”, ci „probă”; ei „merg cu colindul”, „colindă”, nu joacă teatru. Este ceva deosebit pentru ei: să se pregătească, să cânte colinde, să prezinte „proba”, să le admire oamenii costumele și recuzita. Comunitatea se implică și ea, discret, în pregătirea colindatului. Foștii Crai le împrumută celor tineri recuzita pe care o mai au, colierele și coronițele de strasuri, care sunt scumpe.

Totul contează: și cum se îmbracă tinerii colindători-actori, și ținuta lor, jocul scenic, vocile, pentru că lumea îi cunoaște, îi laudă, iar unii se mândresc că le sunt prieteni sau colegi. Punctul culminant al colindatului este întrecerea de la biserică, în 25 (și 26) decembrie. După Sfânta Liturghie, echipele din parohie vin și își prezintă piesa în biserică, în fața întregului sat.

Craii colindă în noaptea Ajunului, în prima și a doua zi de Crăciun. Sunt chemați, așteptați cu masa pregătită, primesc colaci, friptură și cârnați, prăjituri și cozonaci, vin și țuică, bani. Oamenii nu îi lasă să țină toată reprezentația, doar un fragment, căci nu e timp suficient. Contează, în schimb, să cânte măcar un colind, două. Tinerii învață colinde locale, vechi, sau aduc din alte părți colinde frumoase. Pe Jiul de Est, nu există instrumente. Pe Jiul de Vest, colindătorii sunt însoțiți de fluieraș, de saxofon și taragot.

După câteva zile, Craii vor organiza o petrecere la care se adună tot satul. Își vor mai ține „proba” o dată, în întregime, apoi se vor bucura de joc, muzică și voie bună cu prietenii. La petreceri participă și echipe din alte sate, care, la rândul lor, îi vor invita la petrecere.

Și în orașe sunt echipe de Crai, căci în Valea Jiului povestea celor trei magi care au înfruntat greutățile drumului și mânia lui Irod pentru a-L cunoaște pe Domnul ocupă un loc adânc în inimi. Însă îți trebuie curaj, nu glumă, să mergi cu Craii! Și să participi la Festivalul Crailor din Lupeni, inițiat de Emil Părău în 1998, un investitor local cu inimă mare, de unde sunt imaginile de mai sus, unde se întrec toate echipele de Crai!

Și dacă povestea Crailor v-a plăcut, să mergem și noi să Îi colindăm Domnului!

(Credite foto: Ionel Anastasescu)

SFINȚIREA CATEDRALEI MÂNTUIRII NEAMULUI

Când am primit întrebarea, de la părintele paroh al bisericii pe care o frecventez (Sfântul Ioan Botezătorul-Dristor), dacă vreau să particip ca voluntar la sfințirea Catedralei Naționale, nu am stat pe gânduri, răspunzând cu emoție și entuziasm: „Da!”. În urma acestei decizii, am fost introdusă într-un grup de Whatsapp de câteva sute de voluntari din parohiile din București, la fel de încântați ca și mine de oportunitatea participării la un eveniment unic în istoria poporului român ortodox. Mai apoi au avut loc ședințele de informare cu privire la rolul și sarcinile pe care a trebuit să le ducem la îndeplinire, cu solicitudine și cu „duhul blândeții și al smereniei”, în perioada adiacentă sfințirii (atât înainte, pentru pregătirea cadourilor dăruite de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pelerinilor, a scaunelor din Catedrală, a gardurilor ce au ghidat credincioșii veniți la închinare etc., cât și după acest moment, pe parcursul tuturor zilelor puse la dispoziție credincioșilor pentru intrarea în Altarul Catedralei). Președintele ASTO (Asociația Studenților Teologi Ortodocși), președinta Asociației „Studenți pentru viață” și a ASCOR (Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români) ne-au detaliat, în cadrul acestor întâlniri, nu numai importanța ducerii la bun sfârșit a atribuțiilor primite ca voluntari, dar și a modului în care să interacționăm cu pelerinii, mai ales în situațiile tensionate ce se pot isca din cauza numărului mare de persoane. Cei trei coordonatori au insistat asupra faptului că noi, ca voluntari, suntem „mâinile Domnului” și îl reprezentăm, într-o oarecare măsură, pe Părintele Patriarh, deci trebuie să ne purtăm ca atare. Ca urmare a acestor ședințe, fiecare voluntar a fost repartizat pentru o anumită sarcină, pentru o mai bună gestionare a evenimentului.

Au existat voluntari pentru fiecare eparhie din țară, care aveau sarcina de a îndruma credincioșii, împreună cu preotul lor însoțitor, veniți în autocare din toate colțurile țării, din Piața Constituției până în sectorul destinat eparhiei respective din interiorul curții Catedralei. De asemenea, unii voluntari au fost repartizați în interiorul Catedralei și la punctele de acces în curte, pentru facilitarea accesului și a organizării, iar alții au ajutat fie pe partea de media, fie pe cea de tehnic, în final formându-se și o echipă de voluntari de intervenție, care a avut ca scop suplinirea sau ajutarea celorlalte echipe de voluntari atunci când era nevoie, din cadrul căreia am făcut parte și eu.

Întregul efort a fost încununat cum nu se putea mai frumos, prin oportunitatea de a participa, din curtea Catedralei, la sfințire. Astfel, am fost prezentă la intrarea în catedrală a Sanctității Sale Bartolomeu I, a tuturor oficialilor politici, a clericilor și a celorlalți invitați.

Cu venirea fiecărei autorități pentru a asista la acest moment înălțător, simțeam cum cognoscibilitatea acestui eveniment crește, atât în plan național, cât și internațional, ceea ce, în contextul social-religios din ziua de astăzi, este de dorit. Sigur că, precum în cadrul oricărei lucrări făcute spre slava numelui Domnului, s-a încercat diminuarea sau ilustrarea dintr-o perspectivă negativă a acestui moment prețios atât istoric, cât și duhovnicesc, însă măreția Catedralei și a credinței românilor ortodocși pe care o simbolizează a acoperit aceste ispite lumești. Astfel, pot afirma că sentimentul comun tuturor celor care au luat parte la sfințire a fost unul de bucurie. Am putut vedea, având ocazia ca voluntar să interacționez cu pelerini veniți de departe pentru acest moment, entuziasmul lor ingenuu de a vedea bijuteria ridicată, prin sprijinul credincioșilor, de Părintele Patriarh, în centrul capitalei. Atâta emoție și unitate am observat, atâta lumină în ochii tinerilor și ai vârstnicilor deopotrivă, încât mi-a fost cu neputință să nu le oglindesc zâmbetele și însuflețirea ce le-o vedeam pe chipuri! Acesta a fost motivul pentru care, după șase ore de voluntariat, nu mi-am dorit altceva decât să continui să stau în mijlocul acestor oameni pătrunși de credință.

Ceea ce a desăvârșit această perioadă a fost însă momentul intrării în Catedrală. Dincolo de frumusețea și măiestria mozaicului și a arhitecturii, te simți ca și cum ai păși în rai, înconjurat de cete de sfinți și îngeri, de Maica Domnului și de Mântuitorul. E copleșitor și totodată înălțător să ai asupra ta privirile întregii lumi duhovnicești! Stând în mijlocul Catedralei, în îmbrățișarea sfinților și în brațele Maicii Domnului, ți se dezvăluie nimicnicia omenirii și iubirea nemăsurată pe care ne-o poartă Dumnezeu.

Ioana BUSUIOC, 19 ani,

Facultatea de Chimie, Universitatea din București

LA MASĂ CU STRĂMOȘII

Ne apropiem de sfârșitul anului. În curând începe Postul Crăciunului. Dar înainte de post, Biserica a rânduit, în prima sâmbătă din luna noiembrie, Moșii de Toamnă. E ziua când, în mod tainic, viii se reîntâlnesc cu cei plecați în veșnicie. Cu dragoste și respect, ne rugăm pentru ei, îi pomenim la parastas, le dăruim celor sărmani colivă, vin și alte bunătăți în numele lor. „Moșii” sunt străbunii noștri, cărora nu le mai știm nici numele, generațiile care urcă, pe firul trecutului, înapoi până la „Moș Adam” și „Moașa Iova” (Eva). Biserica a rânduit mai multe zile de pomenire a morților de-a lungul anului, când stăm la masă cu cei duși …

Hrana ne aduce împreună

Dintotdeauna și în toate colțurile lumii, oamenii oferă alimente pentru locuitorii „lumii de dincolo”, fie că sunt morții familiei, strămoși mitici sau zei. „A mânca” este un act fundamental pentru „a trăi” și, prin extensie, la fel de important este și în lumea cealaltă, chiar dacă într-un mod inexplicabil. Chiar în Sfânta Scriptură, actul de a mânca are o importanță deosebită. Încă de când a creat lumea, Dumnezeu le-a rânduit oamenilor ce să mănânce („toată iarba care are sămânță” și „tot pomul care are rod cu sămânță în el” – Facerea 1, 29). Prin consumarea altui fruct, al pomului cunoștinței binelui și răului, Adam și Eva au pierdut raiul. Iar pentru mântuirea oamenilor, Domnul Iisus Hristos S-a dat pe Sine drept hrană dătătoare de viață, instituind Taina Sfintei Euharistii la o altă masă, Cina cea de Taină. Însuși Domnul le-a promis ucenicilor Săi o împărăție cerească „precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncați și să beți la masa Mea, în împărăția Mea …” (Luca 22, 29-30).

Jertfa lui Dumnezeu pentru oameni a înlocuit jertfele de până atunci ale omului aduse Divinității. Dar și creștinii răspund Iubirii Fiului lui Dumnezeu cu iubirea lor, exprimată prin jertfa de sine în diferite forme: rugăciune, post alimentar, grijă și milostenie pentru cei aflați în suferință și pentru cei adormiți.

Rugăciuni pentru cei duși

În Vechiul Testament, este amintită existența obiceiurilor de cinstire a morților neamului prin jertfe alimentare: „Fii darnic cu pâinea și cu vinul la mormântul celor ce ți-au răposat.” (Tobit 4, 17). În creștinism, pomenirea morților a fost rânduită chiar de Sfinții Apostoli. La înmormântări, se țineau agape (mese frățești), de care se bucurau, în primul rând, cei săraci.

În afara slujbei de înmormântare, Biserica a rânduit ca preoții să se roage pentru răposați în timpul unor momente din cadrul anumitor slujbe: la Litie, la Proscomidie și, în timpul Sfintei Liturghii, la Ieșirea cu Sfintele Daruri și la Sfințirea Darurilor. În afara acestora, rugăciunile pentru cei adormiți sunt grupate în două cicluri. Unul cuprinde pomenirile făcute de la moarte până la șapte ani, când se consideră că trupul s-a descompus complet și sufletul, dezlegat de orice legătură cu corpul, s-a integrat printre strămoși. E vorba de parastasele slujite la 3 zile, 9/20 zile, 40 de zile de la înmormântare; la 3 luni, la 6 luni, la un an, apoi în fiecare an până la 7 ani. Celălalt ciclu cuprinde rugăciuni pentru toți cei adormiți și comemorările lor se fac sâmbăta.

Pomenirea morților

Cele mai importante zile de sâmbătă în care se pomenesc cei plecați sunt cele situate înaintea marilor sărbători și sunt numite „Moși”. Atunci viii îi pomenesc pe cei adormiți la biserică, oferind apoi săracilor și rudelor alimente rituale (vin, colivă, colac), alimente consacrate, amintind de sfânta sărbătoare (ouă roșii, miel la Sfintele Paști; turte cu nucă sau julfă se oferă în Moldova în Ajunul Crăciunului; friptură de porc, cârnați și răcituri la masa de Crăciun etc.), dar și alte bunătăți, în funcție de posibilități și de obiceiul locului. Colacul din făină de grâu amintește de cununa de spini a Domnului. Prin forma circulară, simbolizează viața veșnică, fără început și sfârșit. În prezent, se dau mai mult pâini și chifle (tot rotunde). Coliva nu se face oricum. Grâul se spală în nouă ape, ca sufletul mortului să treacă prin cele nouă „vămi” ale văzduhului, apoi se fierbe în apă și se amestecă cu zahăr, nuci și mirodenii, simbolizând o viață mai fericită în eternitate și comuniunea dintre vii și adormiți în Biserică.

La acestea, se mai adaugă: apă și lumânări aprinse, haine, obiecte necesare vieții (farfurii, căni, tacâmuri, prosoape, mese etc., mergând până la mobilier și casă în Buzău sau în Moldova), cu dorința ca celor duși să nu le lipsească nimic în viața veșnică. Însă toți cei ce oferă știu că ofrandele trebuie sfințite la biserică, trebuie făcute din inimă, să însemne un sacrificiu (nu să fie oferite lucrurile de prisos din gospodărie) și să fie dăruite săracilor, care nu pot întoarce darul.

Zile de pomenire a morților sunt: Sâmbăta Lăsatului Sec de Carne (Moșii de Iarnă), la începutul Postului Paștelui, deoarece urmează Duminica Înfricoșătoarei Judecăți și se face rugăciune pentru morți; sâmbetele a doua, a treia și a patra din Postul Mare dar și sâmbetele întâia și a cincea, în tradiția românească; Sâmbăta lui Lazăr din Betania, cel înviat de Domnul, înaintea Intrării în Ierusalim a Domnului (Moșii de Florii), Sâmbăta Rusaliilor (Moșii de Vară) – din ajunul Pogorârii Sfântului Duh. Mai sunt ținute și alte zile: Moșii de Toamnă (în prima sâmbătă din luna noiembrie), Moșii de Crăciun, Moșii de Păresimi (9 martie) – când se oferă și primele flori, în Joia Mare, Sângeorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie), Paștele Blajinilor (luni după Duminica Tomei), Ispas (Înălțarea Domnului), Rusalii, Rusitori (la 7 zile după Rusalii), Sânziene (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie), Sânpetru, Sântilie, Sântă Măria Mare, de Ziua Crucii, Sâmedru etc. Nici din prima recoltă sătenii evlavioși nu gustă până nu oferă ofrandă celor plecați: primele fructe (cireșe – de Pogorârea Sfântului Duh, la 50 de zile de la Paști; mere, pere – de Sfântul Ilie, la 20 iulie; struguri – la Schimbarea la Față și de Sântămăria Mare, în 15 august); porumb fiert – de Sfântul Ilie (20 iulie), faguri de miere când se scotea prima recoltă (20 iulie sau 6 august), primul lapte după ce fătau vacile (Moșii de Colastră), primele produse lactate (caș dulce).

Mese pentru strămoși

Familiile își pomenesc rudele adormite individual, ducând la biserică ofrande după posibilități. După ce sunt sfințite, sunt împărțite celor sărmani, vecinilor și rudelor. Însă, în comunități mai mici și cu relații mai strânse, se obișnuiește organizarea unei mese comune pentru vii și adormiți, de către mai multe familii sau chiar de către toți enoriașii unei parohii. Aceasta se întâmplă, de obicei, la sărbătoarea hramului bisericii sau în alte zile de mare sărbătoare.

La hram, după Sfânta Liturghie, se sfințesc bucatele aduse de fiecare familie și puse la o masă comună (ca în vechile agape creștine); se dau pomenile în numele morților; viii se adună la masă și sărbătoresc, însoțiți adesea de rudele lor venite din alte localități special pentru acest eveniment. După-amiază, are loc hora satului, prilej de întâlnire a tinerilor. La horă vin și diferiți comercianți cu mâncăruri, băuturi sau primăriile organizează întreceri și spectacole.

În Valea Jiului, în satele de pe Jiul de Est, sătenii organizează, în prezent ca bătrânii lor de odinioară, nedei cu pomană. În zi de mare sărbătoare, de obicei într-una din zilele Sfintelor Paști, după Sfânta Liturghie, oferă bucate simple, pe care le pregătesc după rețete vechi: mâncare de varză, ciorbă de carne de oaie și păsat cu brânză. Bărbații gătesc, căci sunt necesare între 400 și 1.200 de porții din fiecare fel! Dacă vremea este prea urâtă și rămâne mâncare, se donează la un azil de bătrâni. De pildă, la Jieț, în 2015, s-au pregătit 600 de litri de ciorbă de oaie, cu 300 de kilograme de carne de oaie și berbec. Se calculează o jumătate de litru de zeamă de oaie pentru o porție. Au lucrat 32 de „meselnici” (organizatori).

Impresionant este spiritul de jertfă al acestor oameni: ei plătesc alimentele, ei servesc la masă, ei spală vesela și pun totul în ordine. Impresionează armonia cu care acționează: fiecare sare și ajută unde este nevoie, fără să aștepte să fie rugat. Căci au conștiința că ceea ce fac ei este pentru vii și adormiți, o faptă creștinească după o rânduială nescrisă, străveche. Niciunul dintre organizatori nu se așază la masă până când nu s-a ospătat ultimul om … Iar după masă, fiind și sărbătoare, se organizează petrecere cu muzică și joc, cu fluierași, cu voie bună. Iar toți cei ce vin stau la masă cu vechii lor prieteni, dar și cu cei duși, nevăzuți, dar prezenți …

Ana PASCU

GHIMBIRUL, PLANTA FIERBINTE CARE NE ÎNCĂLZEȘTE IARNA

A fost odată ca niciodată, în China, un dragon care a căzut din cer. Atât de supărat a fost, că a suflat foc deasupra pământului. Nu s-a pârjolit locul, ci au înflorit acolo flori de ghimbir. Locuitorii le-au cules și au văzut că au rădăcini fierbinți, care semănau cu flăcările dragonului, cu o aromă nemaiîntâlnită până atunci. Despre dragonul care a căzut din cer nu se mai știe nimic, dar despre planta înflăcărată se vorbește și azi, fiind folosită și peste granițele Chinei, atât ca plantă medicinală, cât și ca plantă aromatică, utilizată în gastronomia internațională.

Atât de apreciată este rădăcina de ghimbir, încât populația din Orientul Mijlociu o enumeră printre plantele din Grădina Edenului. Iar hindușii, simțind căldura pe care o produce ghimbirul atunci când este mâncat, au crezut că a fost creat din căldura soarelui.

Acestea sunt doar legende, desigur. Adevărata cauză a căldurii pe care o emană ghimbirul în corp atunci când este consumat este combinația de gingerol și shogaol, doi compuși fenolici din compoziția ghimbirului care au acțiune antiinflamatoare, antioxidantă și analgezică. Acești compuși fac echipă bună cu terpenele, vitaminele B3, B6 și C, cu minerale (potasiu, magneziu, fier, zinc) și cu fibre. Toate acestea acționează în corp prin inhibarea enzimelor inflamatorii, combaterea stresului oxidativ și stimularea sistemului imunitar. Deci, ce ne oprește să îl folosim mai des, mai ales acum, când îl aveam atât de ușor la îndemână?

Demult, ghimbirul nu era atât de accesibil. Europenii din perioada medievală considerau ghimbirul atât de valoros, încât îl foloseau ca monedă de schimb. Valoarea sa era dată de proprietățile medicinale enumerate mai sus. Medicii îl recomandau pentru tratarea bolilor cardiovasculare, arteriale, normalizând tensiunea și îmbunătățind circulația sângelui. De asemenea, era recomandat în tratarea virozelor și a răcelilor, dar și pentru prevenirea lor. Totodată, s-a observat că ghimbirul ajută în procesul de ardere a caloriilor, în ameliorarea grețurilor din cauza răului de mișcare, a sarcinii, calmând sistemul digestiv.

Dacă vrei să te bucuri de beneficiile ghimbirului, trebuie să îl consumi în stare crudă sau sub formă de pulbere, tinctură, ulei și suplimente alimentare. De asemenea, ghimbirul este disponibil și în unele produse de îngrijire a părului și a pielii.

În perioada iernii, este indicat să se consume alimente și mirodenii „fierbinți”, care să pună sângele în mișcare. Așa reușim să alungăm frigul și, prin urmare, răcelile care ne dau mari bătăi de cap și ne obligă să încetinim activitatea zilnică. Cum nimeni nu dorește aceasta, este indicat să consumăm ceai de ghimbir cu miere, scorțișoară, cuișoare și lămâie. Uite o rețetă simplă de ceai, la îndemâna tuturor: taie două felii de 2-3 centimetri de rădăcină de ghimbir, pe care le pui apoi la fiert alături de 2-3 felii de lămâie și 300 de mililitri de apă. Se lasă la fiert pentru 10-15 minute, iar apoi se strecoară și se poate îndulci cu o linguriță de miere. Este recomandat să bei cel mult trei căni de ceai de ghimbir pe zi.

Ori, dacă vrei ceva la temperatura camerei, faci un suc din ghimbir la care adaugi spanac și pătrunjel, bogate în vitamina C. Pentru un boost de vitamina C, adaugi, desigur, suc de lămâie. Nu se bea în cantitate mare, ci ajung 100-200 de mililitri pe zi, dimineața, ca să beneficiezi de calitățile sale vindecătoare sau protectoare. Dacă depășești cantitatea, nu îți pui în pericol viața, dar vei simți un disconfort abdominal pe care sigur nu îl dorești pe parcursul zilei. Deci, atenție!

Gurmanzii știu că ghimbirul este folosit în bucătăria asiatică pentru a reduce efectele secundare ale anumitor legume precum năutul, lintea sau fasolea. Împreună cu alte condimente, precum cardamomul, coriandrul, chimenul, turmericul, condimentează mâncarea și o îmbunătățesc atât din punctul de vedere al gustului, cât și din punct de vedere medical. Mulți oameni se feresc de legumele enumerate mai sus, însă acestea sunt foarte bune pentru organism, având proteine și fibre. Condimentate, ele își pierd din toxicitate și devin prietenoase cu corpul.

Prietenia cu plantele din jur durează atâta timp cât nu se abuzează de ele. Când sunt consumate în exces sau în perioade nepotrivite, pot provoca reacții care pun în pericol sănătatea. Așadar, ATENȚIE!

Deși ghimbirul poate fi consumat de femeile însărcinate, fie proaspăt, fie sub formă de suplimente alimentare, el poate crește riscul de hemoragie în ultimul trimestru de sarcină. Consultă medicul dacă vrei să consumi ghimbir pe durata sarcinii.

De asemenea, este nerecomandat să folosești ghimbir dacă suferi de afecțiuni vasculare, deoarece poate crește riscul de sângerare. Nu se poate utiliza cu cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală, deoarece poate încetini procesul de coagulare a sângelui.

Totodată, el poate interacționa cu medicamentele anticoagulante, cu cele antidiabetice (prin efectul lui de reducere a nivelului de zahăr din sânge) și cu cele de reducere a tensiunii arteriale. Așadar, diabeticii trebuie să fie precauți și să consulte medicul înainte de a-l folosi.

2025 – CENTENARUL ÎNTEMEIERII PATRIARHIEI ROMÂNE

În acest an, Biserica Ortodoxă Română celebrează două evenimente de o mare importanță pentru istoria sa: 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei (25 aprilie 1885) și 100 de ani de la ridicarea la rangul de patriarhie (4 februarie 1925).

Este îndeobște cunoscut că Mitropoliile statelor medievale românești apăruseră ca structuri dependente, din punct de vedere canonic, de Patriarhia Ecumenică. Relațiile bisericești dintre Constantinopol și ierarhia românească au continuat în pofida vicisitudinilor istorice. Treptat, această dependență canonică a Mitropoliilor românești de Patriarhia Ecumenică a devenit mai degrabă nominală, formală, decât reală, efectivă, iar Bisericile celor două state medievale s-au bucurat de o deplină autonomie internă. Această autocefalie a Bisericii românești a fost recunoscută formal în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, după Unirea Principatelor (1859), obținerea independenței de stat (1878) și proclamarea Regatului României (14/26 mart. 1881). În data de 25 aprilie 1885, la capătul unor negocieri complicate și îndelungate, Patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886) a recunoscut autocefalia Bisericii Regatului României.

Câteva decenii mai târziu, după Marea Unire, Biserică Autocefală a României Mari a fost ridicată la rangul de patriarhie. Întregirea României, prin integrarea în vechiul regat a Basarabiei (27 mart./9 apr. 1918), a Bucovinei (15/28 nov. 1918) şi a Transilvaniei (18 nov./1 dec. 1918), a determinat prefaceri semnificative şi în viața bisericească.

Potrivit Constituției din 1923, „Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorități a românilor, este Biserica dominantă în statul român”. Datele recensământului din 1930 confirmau statutul de Biserică dominantă recunoscut de Constituție: majoritatea covârșitoare a populației României (18.053.000 de locuitori), mai precis 72,6 %, așadar, mai mult de 13 milioane de credincioși, se declara de confesiune ortodoxă. Organizată în 18 eparhii (cinci mitropolii și 13 episcopii), în 1930, Biserica Ortodoxă deținea 8.279 de biserici și 75 de mănăstiri și schituri, deservite de 8.257 de preoți și diaconi și de 2.842 de monahi și monahii. De asemenea, pentru formarea clerului, funcționau zece seminarii teologice, trei facultăți de teologie și cinci academii teologice.

După 1918, prima preocupare a ierarhiei românești a fost aceea de a se realiza unificarea bisericească. Era evident că Marea Unire trebuia să îmbrățișeze și viața bisericească și că se impunea ca mitropoliile românești să se organizeze în mod unitar și să se coordoneze în cadrul unui Sfânt Sinod constituit din toți ierarhii ortodocși români. Întrucât Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, Mitropolia Bucovinei și Mitropolia Basarabiei se considerau, după 1918, „părți integrante ale Bisericii din statul român întregit”, era firesc ca ierarhii din provinciile care se uniseră cu România să devină membri ai Sfântului Sinod.

Hotărârea privind unificarea ierarhică a fost adoptată în cadrul unei ședințe extraordinare a Sfântului Sinod din 17/30 decembrie 1919, la care au participat ierarhi din vechiul regat, dar și din provinciile României întregite în 1918. Într-o declarație aprobată în unanimitate, ierarhii au propus ca: „Unirea națiunii române să se extindă și asupra Sfintei noastre Biserici strămoşeşti, aşa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crişanei şi cea din părţile ungurene să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a României întregite”.

A doua zi, la 18/31 decembrie 1919, Miron (Elie) Cristea, Episcopul Caransebeşului, care participase la actul unirii de la Alba Iulia, a fost ales în scaunul de mitropolit-primat, vacant din ianuarie 1919 prin demisia lui Conon Arămescu-Donici (1912-1 ian. 1919); alegerea unui ierarh transilvănean ca Primat al Bisericii Autocefale Române a consfințit unificarea bisericească. Noul Mitropolit-Primat a fost înscăunat la 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920.

În dezbaterile privind unificarea bisericească, s-au făcut auzite tot mai multe puncte de vedere, temeinic argumentate, care au susținut necesitatea întemeierii Patriarhiei Române. Ideea înălțării Bisericii Române la rangul de patriarhie se conturase după obținerea independenței de stat (1878) și după recunoașterea autocefaliei (1885), dar condițiile împlinirii acestei aspirații se creaseră numai după 1918. Dintre intelectualii proeminenți ai epocii care au susținut proiectul întemeierii Patriarhiei Române, amintesc aici numai numele savantului Nicolae Iorga (1871-1940), pe acela al profesorului Simion Mehedinți (1869-1962) și al istoricului preot Ioan Lupaș (1880-1967). Susținători fermi ai acestui proiect au fost Ion (Ionel) I.C. Brătianu (1864-1927), președinte liberal și premier în mai multe rânduri, om politic care a dominat autoritar scena politică în primele trei decenii ale veacului al XX-lea, și istoricul Alexandru I. Lapedatu (1876-1950), ministru al cultelor în mai multe rânduri, Constantin Angelescu (1869-1948), medic, profesor de chirurgie și ministru al instrucțiunii publice în perioada interbelică (cu unele intermitențe). Politicieni, oameni de stat, intelectuali și ierarhi, toți constatau că Biserica Ortodoxă Română avea cel mai mare număr de credincioși după Biserica Rusă, care își reactivase patriarhatul în noiembrie 1917, și că, timp de secole, fusese „apărătoare și protectoare a creștinilor din Orient” aflați sub stăpânire otomană. Nu în ultimul rând, în noua situaţie creată după 1918, întemeierea Patriarhiei Române era „o necesitate de ordin naţional” și noul statut al României Mari reclama și ridicarea în rang a Bisericii, neputându-se „invoca, sub raport istoric sau canonic, un impediment serios împotriva unei asemenea înălțări în rang a capului Bisericii noastre naționale” (Al. Lapedatu).

Problema înfiinţării Patriarhiei a constituit obiectul dezbaterilor Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul 1924, ale cărui lucrări, întrerupte la 4 decembrie 1924, s-au reluat la 4 februarie 1925. Memoriul privind înfiinţarea Patriarhiei, semnat de Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), a fost votat în unanimitate de către membrii Sfântului Sinod, hotărându-se astfel ca: „Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rang de Patriarhie; iar Mitropolitul Ungrovlahiei, ca Primat al României, care de drept e şi preşedintele Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”. Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor, a subliniat că Biserica Română, „în puterea autocefaliei sale, şi statul, în virtutea suveranităţii sale”, sunt de acord cu ridicarea la rangul de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române; „e o necesitate a noii organizaţii bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul statului român şi situaţia acestuia între celelalte state ortodoxe”. În încheierea ședinței din data de 4 februarie 1925, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire Actului de înființare a Patriarhatului românesc, în care se proclama: „poporul român îşi înfiinţează, prin propria suveranitate politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i Mitropolitului de Bucureşti titlul de Patriarh al României, în locul titlului de până atunci de Primat al României”. De asemenea, erau reiterate/reluate motivele care justificau ridicarea în treaptă a Bisericii Române.

Hotărârea sinodală de înființare a Patriarhiei Române a fost comunicată Guvernului spre legiferare. Proiectul de lege adus în dezbaterea corpurilor legiuitoare a fost adoptat de Senat, la 12 februarie, şi de Camera Deputaţilor, la 17 februarie 1925. Legea a fost promulgată de regele Ferdinand I în data de 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, sub titlul: Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.

Potrivit cutumei, în martie 1925, Sfântul Sinod a adresat scrisori Patriarhiei Ecumenice, celorlalte Patriarhate Ortodoxe și tuturor Bisericilor Autocefale, anunțându-le înființarea noii Patriarhii, dând asigurări că instituirea Patriarhiei nu va deteriora „raporturile de până acum ale Bisericii noastre române cu celelalte Biserici ortodoxe surori”, „raporturi de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică”. La 30 iulie 1925, Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea (1925-1929), „pe temeiul hotărârii unanime a Sfântului şi veneratului său Sinod”, a transmis Tomosul (nr. 1579) pentru recunoaşterea Patriarhiei Ortodoxe Române, dându-şi „cu dragoste consimţământul şi recunoaşterea la cele ce prin hotărâre comună a Bisericii şi a statului s-au săvârşit în România”, având convingerea că „ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală este binevenită şi îndreptăţită”. La 20 septembrie 1925, Patriarhul Ecumenic, printr-o scrisoare enciclică, informa celelalte Biserici Ortodoxe autocefale că „Marea Biserică a lui Hristos, judecând şi înţelegând aspiraţiile şi hotărârea Sfintei Biserici Ortodoxe a României, fiică şi soră a ei întru Hristos, nu a găsit piedică de netrecut pentru ca, folosindu-se în chip bun de iconomie, să-şi dea consimţământul ei frăţesc şi să recunoască lucrul deja consumat”, vestind această recunoaştere a Patriarhiei şi recomandând ca Bisericile Ortodoxe surori „să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite”. Duminică, 27 septembrie 1925, o delegație a Patriarhiei Ecumenice a remis Tomosul de recunoaştere a Patriarhiei în Catedrala din Bucureşti.

După împlinirea acestor formalități, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a fost învestit şi întronizat la 1 noiembrie 1925.

Lector dr. Sebastian NAZÂRU

Ultima dintre cele patru Evanghelii
ale Sfintei Scripturi, Evanghelia lui
Hristos prezentată de Sfântul Apostol
Ioan, este publicată în acest an la
Editura BASILICA, în cadrul colecției
Ascultă cuvântul Meu!.
Cartea începe cu o introducere foarte
utilă pentru cititori despre viața și
activitatea Sfântului Apostol Ioan și
continuă cu textul Sfintei Evanghelii,
adaptat pentru nivelul de înțelegere
al copiilor de către Narcisa-Mihaela
Câdă și îmbogățit cu imagini sugestive
de către Corina Petre. Publicația este
tipărită într-un format generos, care
permite punerea în valoare atât a
textului, cât și a imaginilor viu colorate.

—————————————-

Volumul intitulat Leviticul. Numerii. Deuteronomul, publicat de curând la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, cuprinde ultimele trei din cele cinci cărți atribuite prorocului Moise.

Publicația face parte din colecția Ascultă Cuvântul Meu! și continuă seria de cărți din Vechiul Testament ilustrate pentru copii și adaptate la nivelul lor de înțelegere, de către Ani-Eliza Busuioc.

Fiecare dintre cele trei cărți cuprinse în volum este încheiată de câteva pagini interactive, cuprinzând jocuri prin care cititorii își vor testa atenția, memoria și se vor putea împrieteni și mai mult cu personajele cărții.