IMNUL ANULUI OMAGIAL AL CENTENARULUI PATRIARHIEI ROMÂNE

Preot Criastian ALEXANDRU

CĂSUȚA

Laura DINA

TEODÓSIE, TEODÓSIA

Sunt prenume înrudite cu „Teodor”, dar mai rar folosite la noi. Provin din numele grecești „Theodósios” și „Theodosia”, din „theós” („zeu”) și „dósis” („dar”, ca și „doron”). La noi este foarte vechi. Să ne amintim numai de Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie! Fiind atît de vechi, are forme numeroase: „Todos”, „Todosie”, „Todosia”, „Tudosica”, „Tudose”, „Dosel”, „Dosin”, dar se preferă formele culte „Teodosie” și „Teodosia”, pentru copii – adevărate daruri ale Domnului!

TEÓDOR, TEODÓRA

Sunt prenume vechi, dar foarte apreciate și astăzi de părinți în toată Europa. Grecii utilizau numele „Theódoros” încă din Antichitate. Este un nume teoforic, compus de la „theós” („zeu”), cum sunt: „Tecla”, „Teoctist”, „Teoharie”, „Teodul”, dar și „Doroteea” sau „Filofteia”. Al doilea component al numelui, „doron”, înseamnă „dar”. Astfel, numele exprima recunoștința părinților pentru nou-născut, văzut ca un „dar al lui Dumnezeu”. Numele a fost des utilizat de creștini în toate vremurile și de aceea sunt mulți sfinții care l-au purtat! Se cunosc 30 de sfinți și șapte sfinte, dar numai Domnul știe câți sunt cu adevărat … În 8 februarie este sărbătorit Sfântul Teodor Stratilat, în 12 februarie – Sfânta Împărăteasă Teodora, iar în 17 februarie, Sfântul Mucenic Teodor Tiron. Numele a ajuns și la noi, preluat de la slavi; de aceea, a avut numeroase forme: „Toader”, „Tudor” și „Tudora”, „Hodor” (preluat de la ucraineni), ca și numele „Fodor”, „Fedora”, „Fedorel”, „Fădor”, „Fedca”, „Fedco”. Toate circulă și în alte variante: „Toadăr”, „Toadea”, „Tader”, „Tador”, „Toderaș”, „Toderașcu”, „Toderan”, „Toderică”, „Toderin”, „Toderiță”, „Todor”, „Todoran”, „Todorca”, „Toda”, „Todan”, „Todea”, „Todică”, „Dică”, „Dicu”, „Todilă”, „Todin”, „Todiță”, „Toduță”, „Tudorache”, „Tudoran”, „Tudorel”, „Tudorică”, „Tudur”, „Teder”, „Tivodar”, „Tivodor”, „Dorin”, „Doru”, Dora”, „Dorina”, multe forme rămase ca nume de familie în limba actuală. Dar cel mai mult ne place să-i numim pe cei dragi, fie fete, fie băieți, simplu, „Teo” …

Ana PASCU

DAVID CÂNTĂ DIN HARPĂ

(Regi 16, 14 – 23)

După ungerea lui David, s-a îndepărtat de la Saul Duhul Domnului și-l tulbura un duh rău.

Slugile regelui i-au zis:

− Iată, un duh rău te tulbură. Poruncește să se caute un om iscusit la cântarea din harpă, care să te liniștească când va veni asupra ta duhul cel rău.

− Căutați-mi un om care cântă bine și aduceți-l la mine, le-a poruncit Saul.

Unul dintre slujitori i-a zis:

− Iesei din Betleem are un fiu care știe să cânte, voinic, războinic, priceput la vorbă, chipeș, binecuvântat de Dumnezeu.

Saul a trimis vestitori la Iesei, cerându-i să-l trimită pe David. Iesei l-a trimis pe David la rege cu daruri, un asin încărcat cu pâine, un burduf cu vin și un ied. David i-a făcut o impresie foarte bună regelui și a fost numit purtătorul lui de arme, iar Iesei a fost vestit că fiul său va rămâne să-i slujească. Iar când duhul rău venea peste Saul, David, luând harpa, îi cânta și regelui îi era mai ușor și mai bine, duhul rău îndepărtându-se.

Ani-Eliza BUSUIOC

PĂMÂNTULUI SODOMEI ÎI VA FI MAI UȘOR ÎN ZIUA JUDECĂȚII

(Matei 11, 20 ‒ 24)

Atunci a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale pentru că nu s-au pocăit:

− Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit! Dar vă zic că Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii decât vouă! Şi tu, Capernaume, n-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî, căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar vă zic că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii!

− Când a văzut Domnul Hristos că iudeii stăruiau în necredința lor, deși auziseră învățătura Lui și văzuseră multe minuni săvârșite, a început să îi mustre, în special pe locuitorii din Horazin, Betsaida și Capernaum, unde făcuse cele mai multe minuni.

− De ce pomenește Domnul de orașele Tir și Sidon?

− Domnul le dă acestora exemplul orașelor Tir și Sidon pentru că în ele nu săvârșise atâtea fapte minunate, cu toate că de acolo erau Apostolii Andrei, Petru, Ioan, Iacob și Filip.

− Dar a doua oară de ce amintește de Sodoma?

− Mântuitorul le spune de Sodoma pentru a le mări învinuirea și a le arăta cât sunt de vinovați că nu-L recunosc că e Fiul lui Dumnezeu. Dacă prima dată îi compară cu alți păcătoși din zilele lor, a doua oară le arată că sunt mai răi chiar decât păcătoșii din Sodoma. Domnul încearcă să-i sfătuiască pe iudei: pe de o parte, deplângând necredința lor, pe de altă parte, înfricoșându-i cu consecințele necredinței, spunându-le că vor suferi o pedeapsă mai mare decât cei din Tir, din Sidon și din Sodoma, fiindcă, spre deosebire de aceia, ei au avut marele dar de a vedea cu ochii lor minunile săvârșite de Fiul lui Dumnezeu.

FRUMUSEȚEA LUCRULUI ÎMPREUNĂ

La Grădinița Specială pentru Hipoacuzici Nr. 65 din București, sărbătorile religioase sunt prilejuri minunate de a le insufla copiilor valori esențiale și de a le deschide porțile către înțelegerea sărbătorilor religioase și a tradițiilor românești. Fiind o grădiniță cu totul specială, unică în București, deoarece este singura unitate de învățământ de stat din capitală care are două forme de școlarizare simultan: învățământul special, cu șapte grupe a câte 3-6 copii, și cel de masă, cu patru grupe de copii, primirea acestor valori are loc într-un cadru deosebit, în care colaborarea și iubirea de aproapele sunt esențiale.

Copiii din învățământul special au deficiențe precum: autism, sindrom Down, deficiențe de auz și vedere, sindroame genetice, întârzieri în dezvoltarea psihomotorie, afecțiuni neuromotorii etc., însă acestea nu îi împiedică să fie deschiși să participe cu bucurie la activitățile educaționale dirijate, la locul de joacă comun sau la evenimentele speciale, precum spectacolele de teatru, excursiile, vizitele la muzee și la grădina zoologică, sau la catehezele ce se desfășoară la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – Herăstrău, cu care Grădinița are un parteneriat.

Astfel, cei mici din grupa mare A, învățământ de masă, și cei din grupa mare A, învățământ special, au participat la o activitate specială, comună, integrată, dedicată sărbătorii Arătării Domnului la apa Iordanului, realizând un colaj ce reprezintă momentul Botezului Domnului Iisus Hristos. Pentru că la vârsta preșcolară copiii sunt curioși și dornici să descopere lumea din jurul lor, profesorii coordonatori i-au ghidat prin tainele sărbătorii și au adaptat nivelului lor de înțelegere tradițiile și semnificațiile religioase ale Bobotezei.

Această activitate a avut multe beneficii pentru cei mici, care au înțeles că trebuie să-i ajutăm pe cei cu nevoi speciale și că, cu puțin efort, putem face lucruri frumoase împreună. De asemenea, copiii au primit multe informații despre sărbătorile creștine și, prin punerea în aplicare a acestora, și-au consolidat deprinderile motrice și artistice. Fiecare grup a avut ocazia să-și prezinte munca depusă la colaj, iar la final, colajul realizat cu atâta entuziasm a fost expus pe un panou din sala de clasă, ca o adevărată expoziție a talentului și a implicării celor mici.

Această experiență le-a lăsat micuților o amintire frumoasă despre iubire, credință și frumusețea lucrului împreună.

IHTIOZAURII

Ordinul Ichthyosauria cuprindea vertebrate tetrapode diapside (cu două perechi de fose temporale) adaptate la viața marină. Am început să populăm mările și oceanele înainte de a se înmulți dinozaurii pe pământ, în triasic, am fost foarte mulți în jurasic și ne-am împuținat cu încetul în cretacic, dispărând apoi, lăsând în urmă doar oase mari, fosilizate – urmele unei vieți primejdioase, dar frumoase, pe care oamenii încearcă să și-o imagineze.

Numele nostru a fost compus din două cuvinte grecești („ichthys” și „sauros”) și înseamnă „pește-șopârlă”. Nu am fost pești, să știți! Ci reptile! Dar dacă vreți să vă faceți o imagine despre cum arătam, gândiți-vă la delfini.

PORTRET

Am trăit într-o mare parte a lumii într-o vreme în care arăta altfel decât acum, în ceea ce astăzi sunt Americile, Europa, Asia. Ne duceam viața în mări și oceane.

Am fost foarte diferiți între noi ca dimensiuni. Cei mai mici aveau abia un metru în lungime, în timp ce cei mai mari ajungeau la 25-26 de metri, fiind cele mai mari animale care au trăit veodată pe pământ (Shastasaurus). Speciile de Cymbospodylus au trăit în America de Nord și în Europa, atingând între 4-5 și 17 metri în lungime. Alții au fost mai mici: speciile de Ichthyosaurus măsurau între 1,5 și 3,3 metri.

Unele specii aveau trupul foarte alungit, ca anghilele (Shastasaurus), alții aveau o formă mai robustă, asemănătoare cu a delfinilor, dar trupurile unor specii au avut o formă intermediară (Mixosaurus). Mixosaurideae au fost printre cei mai numeroși ihtiozauri, urme ale lor găsindu-se în toată lumea: Europa, Canada SUA, dar și în China și Indonezia. Lungimea lor, în funcție de specie, era cuprinsă între un metru și cinci metri, cele mai multe specii având o lungime medie de 2,2 metri. Ophtalmosaurus au trăit mai mult în ceea ce azi este Europa. Măsurau în jur de patru metri în lungime și cântăreau 930-950 kilograme.

Ne diferențiam între noi și prin forma botului. Unele specii (Cymbospodylus, Mixosaurus) aveau botul lung și subțire, alții – unul mai scurt, ca al delfinului.

Nu toți am avut o înotătoare dorsală; aceasta avea o formă triunghiulară și semăna cu a rechinilor (Ichthyosaurus).

Stenopterygius, deși un Shastasaurus, semăna cu Ichthyosaurus și cu delfinii de azi: avea un craniu mai mic, cu un maxilar cu formă de cioc, o înotătoare dorsală. Cântărea 600 de kilograme și avea o lungime de patru metri. Mărișor, nu-i așa?

Temnodontosaurus avea zece metri în lungime și ochi de 25 de centimetri diametru – cei mai mari ochi care au privit vreodată lumea!

Darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu ne-au permis să trăim o viață îmbelșugată și aventuroasă. Eram înotători buni și vânători grozavi!

Înotătoarele noastre puternice ne permiteau să atingem o viteză de până la 40 de kilometri pe oră. Înotam asemănător cu delfinii, cu salturi la suprafața apei.

Membrele au fost și ele diferite de la o specie la alta. Membrele lui Temnodontosaurus – alungite și înguste ca niște vâsle – aveau o lungime aproape egală, spre deosebire de alți ihtiozauri, ca Thunnosaurus, care aveau membrele anterioare de două ori mai lungi decât cele posterioare. Alte specii le aveau rotunjite (Ophtalmosaurus). Propulsia corpului era asigurată de coadă, iar membrele și înotătoarea dorsală ne asigurau direcția și stabilitatea în apă.

Pielea ne era perfect adaptată la mediul acvatic. Avea două straturi (epidermă și dermă), deasupra unui strat de grăsime izolatoare care ne ajuta să plutim mai ușor și ne ferea de răceala apei. Pielea avea melanofore (celulele pielii care conțin pigmenți ce îi conferă culoarea brună sau neagră) mai ales pe partea dorsală. Astfel, eram camuflați în apă, așa cum se întâmplă și la peștii și mamiferele marine de azi.

Pentru a vâna, am primit de la Domnul niște ochi minunați! Ophtalmosaurus aveau ochii atât de mari în raport cu capul, de 22-23 de centimetri, încât a primit un nume care se referă exact la această caracteristică.

Un alt dar special a fost botul alungit, plin de dinți puternici, care ne permiteau să înhățăm prada fără greșeală. Forma și numărul lor se deosebea de la o specie la alta și în raport cu prada preferată. Ophtalmosaurus avea dinți mici, dar robuști, căci prefera să prindă animale mici. Temnodontosaurus avea un bot lung și dinți conici și ascuțiți. Mixosaurus aveau dinți cu formă diferită, crestați, mai groși în spate decât în față, ascuțiți și rezistenți la rupere.

Cymbospodylus aveau și el dinți conici și ascuțiți, cu creste longitudinale, permițând vânarea peștilor, a cefalopodelor și a moluștelor, iar speciile mari prindeau și alte reptile marine. Dinții erau bine cimentați în osul maxilarelor și foarte numeroși: la un exemplar de Cymbospodylus youngorum s-au găsit 43 de dinți sus și 31 de dinți jos …

În ce privește hrana, ne-am împărțit, ca să nu ne certăm între noi pentru aceeași pradă, mai ales că aveam dușmani puternici: Mosasaurus și Plesiosaurus. Unii ihtiozauri mâncau numai cefalopode, Shastasaurus se hrănea fără grijă din toate animalele, de la moluște cu cochilie (amoniți) până la pești osoși și cartilaginoși. Unii preferau apele de lângă țărmuri, mai puțin adânci, mai calde și mai bogate în viețuitoare. Alții (Stenopterygius) trăiau în apele adânci din largul oceanului.

Nefiind pești, nu aveam branhii. Respiram cu ajutorul nărilor, ieșind periodic la suprafața apei. Femelele nășteau pui vii.

Am fost puternici și numeroși și totuși vremea noastră a trecut …

Ana PASCU

CÂNTECELE DE LEAGĂN

E iarnă. Și ce poate fi mai plăcut, în zilele geroase sau în cele cu ninsoare, decât să stai acasă cu ai tăi? E cald și bine, iar dacă e și un bebeluș în casă, parcă e un colț de rai! Frățiorii mai mari se joacă cuminți, vorbindu-și în șoaptă, iar mama leagănă pruncul adormit, cântându-i dulci melodii monotone, care parcă îl ajută să crească …

Mame de demult …

Mămicile de odinioară își iubeau mult copiii, dar aveau atâtea treburi de făcut în casă și în curte, încât nu puteau să își dăruiască tot timpul numai bebelușului. Însă orice făceau, stăteau cu grijă și cu urechile ciulite, să nu se trezească micuțul flămând și să plângă. Ca să îl aline mai ușor, îl legănau, cântându-i încetișor.

În căsuțele țărănești de odinioară, cât era foarte mic, pruncul avea leagănul lui: un fel de lădiță din scânduri de brad sau paltin așezată pe picioare cu tălpi în formă de semicerc, ca să poată fi balansat. Unele „nănuțuri” erau făcute din nuiele împletite de alun sau răchită. Alte familii preferau legănuțele făcute sub formă de lădițe legate cu funii care se agățau de grindă și pe care mama sau frații mai mari le legănau cu mâna. Acest model de leagăn avea avantajul că tânăra mamă putea să își ia pruncul cu ea prin vecini, la șezătoare. Acolo îl atârna de grindă și copilașul dormea dus, în timp ce mama lui torcea cu hărnicie și povestea cu prietenele ei, mișcând ușor, din când în când, și leagănul.

Dacă familia era mai nevoiașă, mama își culca pruncul într-o albiuță de lemn, dar niciodată pe patul în care dormeau părinții și frații mai mari. Salteluța pătucului, ca și cea a patului mare, era umplută cu paie curate de grâu și secară, cu grijă să nu iasă vreun spin sau vreo crenguță prin țesătura groasă de cânepă și să rănească copilașul.

Nani, nani …

Seara, în zilele de iarnă și în cele de sărbătoare, când mai lăsa și ea treburile nesfârșite și istovitoare, mama avea timp să stea mai mult cu micuțul ei. Îl scălda, îl înfășa în scutece curate, îi dădea lăptic și apoi îl legăna, cântându-i domol melodii simple, dar profunde. Adesea acestea se iveau din adâncul memoriei: știa cântecele de la mama ei, care le cânta fraților mai mici …

Majoritatea cântecelor conțin cuvinte onomatopeice, foarte vechi, care imprimă un ritm molcom: „nani”, „liuliu”, abua”. Le cântă ca să se liniștească și să adoarmă, dar mamele își mărturiseau, totodată, dorința de a-i vedea mari, cu o viață împlinită. Astfel, în Bucovina, mamele le cântau băiețeilor:

„Haida, liuliu, puiule, / Puiule, puiuțule! / Haida, liuliu, cu mama,/ Că mama te-a legăna / Și din gură ți-a cânta. / Ți-a cânta un cântecel, / Scurticel și frumușel,/ Doară-i crește măricel / Și te-i face voinicel. / Haida, liuliu, nani, nani, / Liuliu, liuliu, puiul mamei! / Că ție mama ți-a zice / Un cântec mândru, duios, / Ca s-adormi, să fii frumos, / Părinților de folos./ Haida, liuliu, băiețel, / Dragul mamei mâțâțel, / Doară-i crește mărișor, / Să fii mamei de-ajutor./ Haida, nani, palicaș, / Doară-i crește mai degrabă, / Să fii tatei bun de treabă!”

Sau: „Fă-te mărișor și crești / Că tot dragul mamei ești. / Și tu-n câmp că mi te-ai duce, / Mama mâncare ți-aduce. / Și după ce mi-i lucra, / Îi sta puțin și-i mânca/ Și tata s-a hodini / Cât cu tine-a mai trăi. / Numai dacă-i asculta / Cum a zice tătuca / Dumnezeu S-a bucura / Și ție hrană ți-o da. / Cât îi fi și-i mai trăi, / Nemica nu ți-a lipsi.”

Mămicile le cântau diferit fetițelor și băiețeilor, pentru că și drumul vieții lor era diferit. Unei pruncuțe mama îi spunea: „Nani, nani, nani, na, / Frumușică-i fata mea, / Cu ochi negri cu sprâncene / Și cu somnul printre gene. / Nu știu cui îi semăna / Subțirică, frumușică, / Ocheșică, hărnicică, / Și frumoasă, și mintoasă! / Mama la tine gândește / Dormi, că mama te păzește / Ca pe-un pui de rândunică / Și-un boboc de floricică.” Sau: „Haida, liuliu, draga mamei, / Draga mamei, puica mamei” / Haida, liuliu, de-mi adormi, / Dimineața să te scoli,/ Să fii nenei de-ajutor / Și mamei lucru cu spor …”

O măicuță din Transilvania își mărturisea și efortul de a-și crește pruncul: „Bua, bua, bua, / Puiul mamei, / Dragul mamei, / Drag, frumos, / Crești luminos! / Să fii prea norocos, / Să trăiești nepăcătos! / Pentru tine mă necăjesc/ Și-n lume mă amărăsc, / Să te cresc, / Să te măresc!”

Dacă pruncul nu putea adormi și plângea, cum adesea se întâmplă în primele luni de viață, mama îl legăna și îi cânta, rugând diferitele viețuitoare să o ajute: „Vino, rață, / De-l ia-n brațe / Și tu, știucă, / De mi-l culcă! / Vino, somn, / De mi-l adormi, / Vino, pește, / De mi-l crește!” Sau: „Nani, nani, pui de om, / Cum aș face să te-adorm, / Vin’, găină, dă-i hodină, / Și tu, rață, de-l răsfață, / Tu, cal breaz, mi-l fă viteaz, / Porumbel, fă-l sprintenel, / Vin’, curcan, și mi-l fă ban,/ Tu, lăstun, dă-i suflet bun, / Tu, mistreț, mi-l fă isteț!”.

Însă mamele adesea nu le cântau numai bebelușului din brațe, ci și lor însele. Toate tristețile, suferințele, tot dorul se topeau în cântecul lor dulce-amar! Acum o sută de ani, tinerii din Transilvania, aflată pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, erau înrolați în armată timp de mulți ani și adesea lăsau acasă soție și copilași. Mama își cânta dorul: „Liui, liui, liui și iară liui, / Liui, liui, liui, că tata nu-i! / Că tatăl copilului, / Pe drumul Sibiului / Și tatăl băiatului,/ Pe drumu-mpăratului!”

Dar acum lucrurile s-au schimbat. Cântecele de leagăn sunt mai vesele, căci și viața este mai ușoară. Viitorul pe care îl întrezăresc mamele este mai senin și numai bucurie se revarsă în al lor „nani, nani, puiul mamei”, cuvinte care, neschimbate de sute de ani, dovedesc dragostea atât de profundă a mamelor …

URMELE PAȘILOR NEAMULUI NOSTRU

Sunt cu picioarele pe pământ, aici, pe plaiurile noastre de cântec și vis. Pășesc oarecum timid prin viață, căutând lumina și bucuria în fiecare om, ca un miner ce caută cu îndârjire aurul mult dorit. Tot scormonind prin lume, am găsit, în măruntaiele pământului, o armată mare de oameni, care țineau în mâinile lor pline de sânge și noroi munții cu crestele lor veșnic albe, apele cu susurul de viață, dealurile colindate doar de vântul diafan și apoi … pe noi. Noi, românii de azi, care alergăm și nu știm după ce, vorbim, dar nu mai știm de ce, ne rugăm, dar de multe ori uităm Cui …

Însă acolo, în adâncurile țării noastre, în lumea subterană pe care nu o mai putem vedea, este atât de multă lumină! Nu știu exact de unde izvorăște, dar îi învăluie pe toți acești oameni într-o haină aurită, împărătească. Totuși, aruncând o privire mai atentă, de sub stratul de raze luminoase se ivesc zdrențe de închisoare, linii care parcă amintesc de zăbrelele ce au închis trupuri, dar nu suflete și rugăciuni. Am vrut să pășesc mai aproape, să le privesc chipurile pe care suferința se unise, ca prin minune, cu o bucurie îngerească, dar cum să calc în balta roșie ce îmi inspira atât de multă taină? Cum să mă apropii de acești oameni care deveniseră aproape îngeri?

Din când în când, pământul de deasupra noastră se clătina, dar atunci ei puneau sânge, pe care îl amestecau cu moloz, ridicând înapoi ceea ce căzuse. Se transformau în stâlpi de foc, ca niște lumânări cu brațele întinse, ținând în mâinile lor de ceară ținutul străjuit de Dunăre și Carpați. Treceau peste ei în grabă mare tineri cu chipul spre cer sau bătrâni cu trupul aplecat de boală și vreme. Aș fi vrut să strig, să le spun că, dacă nu se opresc din goană, se va prăbuși iar pământul. Aș fi vrut să știe că în urma lor, martirii vor ridica iarăși ruinele, însă cu preț de trudă și chin. Dar cum să mă audă? Zgomotele mașinilor, ale sirenelor și ale aglomerației le luaseră cu asalt întreaga ființă. Am urcat ușor la aer, purtând stropi de tristețe în suflet, ca niște picături curate de rouă așternute dimineața …

Sunt cu picioarele în cer, aici, pe plaiurile frumuseții netrecătoare, unde se aud neîncetat cântări de slavă aduse lui Dumnezeu, iar îngerii zboară printre stele și luceferi, umplând văzduhul cu miros de tămâie și rugăciune. Colind cu privirea și nu mă satur de priveliștea de aici. Culorile sunt mult mai strălucitoare și mai clare decât pe pământ, iar palatele, bisericile împodobite cu măiestrie și toată natura poartă pecetea dragostei și a păcii.

La un moment dat, într-un colț de rai ascuns printre copacii poleiți cu aur, zăresc un grup de tineri în haine albe, lungi, peste care lumina stelelor arunca străluciri de diamant. Aveau chipuri senine, asemenea sfinților mucenici care vegheau fiecare biserică din icoane, frunți albe, de crin, ochii calzi, care te învăluiau cu o căldură nepământeană și zâmbete născute parcă dintr-o suferință adâncă, fără margini. Absorbită de această imagine, nici nu observasem că mâinile lor erau unite ca într-o horă, ținând în mâini ceva greu, ca un pește uriaș. Când unul dintre ei a ridicat mâna pentru a apuca mai bine, de sub haina luminoasă a ieșit o mânecă gri, în dungi, pe care am recunoscut-o imediat. Era aceeași mânecă pe care o văzusem murdară, gata să se rupă în orice moment. Acum totul era atât de limpede, ca munții, dealurile și satele din mâinile lor. Acolo, în hora dragostei și a jertfei, era țara noastră întreagă, ca o comoară în mâna unor cavaleri care o păzeau. Aceleași suflete curate, care ridicau pământul pentru noi și îl țineau cu toată puterea lor, se rugau acum pentru el înaintea tronului slavei. Tristețea se transforma în bucurie, sângele în miresme cerești, închisoarea în Împărăția lui Hristos, iar mărturisitorii, în sfinți.

Am coborât în cele din urmă de acolo, pe o pală moale de vânt primăvăratic jos, în țara mea. M-am întors la vuietul vieții care aleargă necontenit, la minciuna care vrea să se preschimbe în adevăr, la întunericul care se luptă cu lumina, dar și la dragoste, eroism, curaj …românism …

De acum, mersul meu e altfel, parcă mai sfios. Calc încet, aproape mângâind pământul care s-a sfințit, rămânând până astăzi purtător de chinuri, povețe, dureri și biruință.

Este atât de viu, că uneori aș vrea să îi vorbesc. Mi-ar spune povești uitate în celule de închisori, mi-ar desena suflete frumoase cu trup de lumânare ce arde pentru a împrăștia lumina și mi-ar rosti, cu glas șoptit, poezii de foc și rugăciuni ca niște picături de sudoare. Pășesc în continuare prin viață cu o privire spre pământ, iar cu cealaltă spre cer, amintindu-mi întotdeauna când de sânge și lacrimi, când de lumină și bucurie. Când fierbințeala lumii mă cuprinde, vrând să mă topească, mă adăpostesc la umbra unor vieți nemuritoare. Le urmăresc pașii lăsați în țărâna istoriei și, în urmele adânci de taină, îi întâlnesc pe ei, mărturisitorii care s-au urcat din temniță la cer.

Ana Iordan, clasa a XI-a,
Liceul „Nicolae Steinhardt”
Asociația „Copil Dorit”, București

OPINCILE

E iarnă. Pe alocuri, zăpada e mare, mai ales la munte. Oamenii poartă haine groase și bocanci moderni, prin care nu intră nici umezeala, nici frigul. Dar oare cum se descurcau țăranii odinioară? Pe umeri își puneau un cojoc din blană de oaie sau o haină din țesătură groasă de lână, dar în picioare ce purtau înainte de a învăța să facă ghete sau cizme din piele? Oare opincile erau suficient de călduroase iarna? Mai țineți minte cum le lăuda David Creangă, bunicul lui Nică din Humulești?

O istorie străveche

La noi, opincile au dispărut din portul țărănesc de o sută de ani, deoarece pantofii, cizmele și ghetele au devenit accesibile tuturor și sunt mai ușor de încălțat și mai rezistente, având talpă întărită. În istorie, opincile au rezistat totuși foarte mult! Gândiți-vă că a fost descoperit la Turdaș un vas vechi de 2.500 de ani cu suport în formă de picior încălțat cu o opincă! Pe monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi (Dobrogea), sunt sculptați daci încălțați în călțuni, încălțăminte ușoară de vară, dar și în opinci. Alte urme arheologice sunt pretutindeni într-o parte largă a Europei; din Polonia până în Italia, ele dovedesc că oamenii au străbătut lumea în opinci …

Cunoștințe practice

Succesul opincii ține și de caracterul ei practic. Se putea face ușor rost de material, chiar din propria gospodărie. Oricine putea învăța să facă, iar dacă se stricau, își confecționa altele destul de ușor, pe mărimea lui.

Opincile se croiau din pielea porcului tăiat la Crăciun sau din piele de vacă. Mulți preferau să poarte vara opinci din piele de porc neargăsită, care nu se scorojește la căldură, ia forma piciorului și e ușoară. Așa au purtat străbunii noștri mai cu seamă în Moldova și Țara Românească, unde verile sunt mai călduroase. După ce tăiau porcul iarna, scoteau pielea, o sărau bine, o presărau cu tărâțe și apoi o uscau la rece, în pod, bine întinsă și bătută în patru cuie. După aceea, o curățau de păr și de resturile de carne, frecând-o cu cenușă și cu un băț, cu coada toporului sau cu o bucată de sticlă. Dar opincile acestea nu sunt bune pe noroi și se rup destul de ușor. Însă gospodarii erau pregătiți: când opincile se stricau, scoteau din pod sulul de piele și își făceau altă pereche …

În Transilvania și în nordul Moldovei, pieile de porc și de vită se tăbăceau, ca să fie mai rezistente și mai frumoase, în soluție obținută din apă fiartă cu scoarță pisată de arin roșu, arin negru sau stejar; se ținea în lichid o perioadă de timp. Alții le înmuiau și le uscau alternativ. Fiecare cu experiența lui …

În Banat, maistorii tăbăcari aveau un procedeu mai complicat: în gropi săpate în pământ, puneau apă și stingeau var. Apoi adăugau pieile. După un timp, când începea să se desprindă părul, le scoteau, le curățau de fire și de carne și le lăsau într-o apă curgătoare câteva zile, să fie bine spălate. Le țineau apoi în soluție fiartă de scoarță de brad și de gogoși de stejar, care dă o nuanță galbenă. După aceea, erau bine întinse pe niște bețe lungi și încovoiate și lăsate să se usuce.

Un strop de îndemânare

Când pieile erau gata, se tăiau dreptunghiuri ceva mai mari decît mărimea piciorului: de 25-35 de centimetri în lungime și 13-17 centimetri în lățime. Opincile se croiau și se încrețeau după tradiția locului, adaptată și la climă. Pentru unele modele, dreptunghiul se rotunjește în partea de sus; altele se încrețesc pornind de la forma dreptunghiulară, dar sunt și unele cărora li se taie doar unul dintre unghiurile din partea superioară, opinca având încrețituri într-o parte. Vara, la câmpie, opincile se strângeau mai puțin, ca să se aerisească piciorul; la munte și pe ploaie, se purtau opinci bine strânse, să țină de cald și să nu îngreuneze mersul.

În linii mari, după croit, se fac găuri rotunde cu un instrument special sau chiar cu un briceag, apoi se leagă cu ațe de cânepă sau șireturi din aceeași piele, numite târsâne sau nojițe. La nevoie, găurile erau lărgite cu suvacul sau chiar cu fusul. Orice instrument este bun în mâinile îndemânatice!

Opincile croite rotunjit în partea superioară sunt mai ușor de făcut și se încrețesc uniform în partea anterioară: prin găuri se trece o fâșie de piele, care se strânge. Apoi se ridică pielea la spate și se strânge și călcâiul.

Dacă se încrețesc pornind de la dreptunghi, pielea se adună într-un gurgui, un vârf cu o umflătură. O tehnică de îngurzire (încrețire) constă în aducerea colțurilor superioare în centru (se obține un triunghi) și trecerea unui șiret de piele cruciș prin găurile făcute în cele două laturi unite; apoi se încrețesc, pe rând, cu aceeași fâșie, și umerii opincilor: întâi cel extern și apoi cel intern. Astfel se leagă și azi opincile din nordul țării (Maramureș, Moldova). Gurguiul îi conferă o rezistență mai mare.

Mai sunt și alte tipuri de opinci. De pildă, în munți, în Transilvania, opincile se încrețesc numai la gurgui, nu și în rest, laturile fiind întărite prin însăilarea altor fâșii de piele. În zona de munte a Arieșului, opincile se făceau cu „nas de mâță”: un vârf turtit, care îi ajuta să nu se încâlcească în iarbă la mers. Păstorii au mai purtat opinci cu gurguiul într-o parte, nu prins în mijloc. Din bucata de piele dreptunghiulară se taie un coț din partea superioară. Celălalt colț era adus peste cel tăiat și cusut acolo, obținându-se gurguiul. Protejau mai bine piciorul de umezeala din iarbă …

În sudul țării, unele opinci aveau croită o limbă de piele prin care trecea ața cu care se lega opinca. Astfel, nu mai era nevoie ca șiretul lung să fie răsucit de mai multe ori pe picior, ușurând încălțarea. Ele sunt de inspirație bulgărească.

Mai există și opincile cu muchiile petrecute, găurite și prinse cu o șuviță scurtă pe marginea anterioară și câte una pe fiecare latură. La opinca din Bucovina, se croiește pe marginea anterioară o „limbă” care se pune peste cele două munchii petrecute, simetric sau asimetric. Se încrețesc umerii opincii tot cu șuvițe de piele.

Opincile nu se purtau pe piciorul gol, ci încălțat: cu ciorapi croiți din pănură, împletiți din lână sau peste obiele groase dreptunghiulare, înfășurate pe gambă, fixate prin șireturile înfășurate de mai multe ori.

În prezent, opincile aproape au dispărut. Le mai poartă doar tinerii care iubesc muzica și jocul, care își fac costum popular și îl poartă cu mândrie la diferite evenimente. După ce au încălțat omenirea atâta amar de veacuri, a venit vremea să rămână și ele în urmă …

Ana PASCU

PARINȚILOR CARE ÎȘI DORESC SĂ CREASCĂ ÎMPREUNĂ CU COPIII LOR LE SPUNEM PUR ȘI SIMPLU CĂ VOR REUȘI

Dorința de a face acest interviu a apărut în vara anului trecut când, în curtea bisericii, am admirat o familie pe care am asociat-o cu un stup în jurul căruia zumzăie, cu rânduială, multe albine, mari și mici. Toate lucrau pentru același scop: de a fi împreună. Mi-a atras apoi atenția firescul cu care fiecare membru al familiei se raportează la celălalt, și nu sunt puțini. Andreea și George Ogăraru au șase copii: Eric-Emanuel (21 ani), Natalia-Maria (18 ani), Sofia-Elena (14 ani), Marc-Mihail (12 ani), Daniel-Emilian (8 ani) și Serafim-Ioan, de 1 an și câteva luni. Acest firesc descoperă simplitatea, liniștea, curiozitatea, atenția, dorința de cunoaștere, de a crește frumos sufletește, prinzând toate contur prin faptele lor, prin implicarea în viața Bisericii și prin concretizarea vorbelor în fapte atunci când li se cere ajutorul.

Fiind constrânsă de un număr limitat de pagini, am ales pentru interviu doar câteva întrebări dintre multele pe care mi le-am dorit să le adresez. Cu ajutorul lor, am dorit să vă dezvălui și vouă, cititorilor, modalitatea prin care au reușit să aducă „firescul” în viața lor, dedicându-se creșterii împreună …

Pe scurt, foarte pe scurt, Andreea este coaching de familie, dar și manager al multor proiecte, iar George a fost fotbalist al echipei FC Steaua București, precum și al altor echipe de fotbal din țară și străinătate. Acum este coordonator al Centrului de Fotbal pentru Copii și Juniori al CSA Steaua București. Ce este însă cel mai important? Ei sunt MAMA și TATA, cu normă întreagă, prezenți la fiecare „zumzăit” al copiilor, pentru a-i ajuta, a-i dirija, dar și pentru a se bucura împreună.

Și pentru că mama și tata nu ar fi existat fără cei șase copii, am realizat un interviu și cu ei, care va fi inclus în numărul următor al revistei! Dar mai întâi …

Dacă ar fi să rezumați într-o singură frază, cum ați răspunde la întrebarea: Cine este familia Ogăraru?

Greu de tot cu această provocare, de a ne descrie într-o singură frază! Familia Ogăraru este o poveste în curs de scriere, cu zeci sau poate sute de episoade, bucurii și provocări, experiențe de viață dintre cele mai diverse, care ne modelează și ne formează zi de zi: de la timp, evenimente și sărbători petrecute cu oameni extrem de simpli sau prin mănăstiri, prin case simple, cu foc în sobă, munci diverse, până la gale extraordinare, evenimente de top, avion privat trimis special pentru noi etc.

Care sunt valorile familiei voastre și cine/ce v-a îndrumat spre acestea?

Valorile familiei noastre sunt bazate pe cele mai valoroase semințe pe care bunicii le-au plantat în noi, pe care părinții le-au udat și le-au crescut așa cum au putut și ei, lăsând loc unor eforturi personale, dar și de cuplu, pe care ni le-am asumat devreme chiar. Aș vrea să pot spune despre noi cu lejeritate că avem drept valori: credința, nădejdea, dragostea și lucrăm la cultivarea discernământului. Însă responsabilitatea mă obligă să spun că încă mai avem de lucru. Familia este pe primul plan, educația, de asemenea, este deosebit de importantă pentru noi. Și cel mai mult suferim atunci când vedem cât de tare ne luptăm să păstrăm acasă influența principală asupra copiilor, într-o societate care nu înțelege rolul și rostul unor reguli de protejare a inocenței și a unicității copiilor.

De-a lungul timpului, am văzut că „aproapele” este pentru voi oricine are nevoie de ajutor, dar nu numai. V-ați implicat, împreună, în multe campanii de ajutorare. Cum ați evitat „zgomotul” care îi determină pe unii oameni să nu mai vadă nevoile celor din jur?

Există, în comunicare, un concept numit „detașare estetică”, care înseamnă, de fapt, o desensibilizare la suferința celor din jur tocmai printr-o supra-expunere a negativului. Când suntem bombardați cu negativ, tindem să ne imunizăm de fapt și se naște în noi un sentiment de autoprotecție, de supraviețuire, care implică închiderea ochilor și a urechilor de multe ori. Niciodată nu facem suficient bine și niciodată nu putem spune că este îndeajuns.

De aici vine și afinitatea cu comunitatea de la Valea Plopului?

Profit de această întrebare ca să afirm ceva ce este garantat de literatura de specialitate, și anume faptul că principalul beneficiar al tuturor faptelor bune este chiar cel care le face. Binele care rezultă dintr-o faptă adresată semenului nostru are rol dovedit terapeutic. Iar de curând mi-am demonstrat din nou acest lucru. Încărcată fiind de prea multă expunere, după o perioadă mai aglomerată, cu evenimente, apariții etc., am simțit nevoia să fug la Valea Plopului pentru a-i sprijini pe cei de acolo să realizeze ceva. M-am simțit atât de bine … Comunitatea de la Valea Plopului și cea de la Valea Screzii sunt o oază de autenticitate și de realitate, nimic ascuns sau cosmetizat. Este o expunere de care avem nevoie pentru a păstra totuși un contact cu realitatea într-o lume care galopează cu o viteză mai ceva decât caii fermecați din povești.

Este foarte cunoscută prietenia pe care o aveți cu Mihai Neșu. Ce v-a apropiat atât de mult și v-a legat într-o relație care este pentru tineri un simbol al iubirii aproapelui?

Prietenia cu Mihai datează de mult timp, cu mult înainte de accidentul lui. Am avut, de asemenea, o relație frumoasă cu mama lui, iar George cu tatăl lui. La un moment dat, când era Eric mic, îi dădeam și lui Mihai lapte praf ca al lui Eric, fiind singura cale pe care am descoperit-o noi pentru ca el să mai asimileze câteva kilograme. Înainte să moară, mama lui Mihai m-a întrebat dacă nu am putea să îl luăm noi pe Mihai și să avem grijă de el. Însă asta nu am putut face. Ce am putut face în schimb a fost să îi trimit o prietenă, actuala directoare a Fundației (https://www.mihainesufoundation.com/ro/), cu care are o superchimie. Ce au realizat împreună este absolut unic și extraordinar.

Care ar trebui să fie prioritățile părinților în viața de zi cu zi? Care sunt prioritățile voastre și de ce le-ați ales pe acestea?

Prioritatea părinților ar trebui să fie să își țină copiii aproape. Și când spun asta nu mă refer la acel „timp de calitate” de X minute pe zi, despre care vorbește toată lumea. De fapt, copilul nu are nevoie de părintele lui doar pentru joacă, ci și pentru o ciorbă, o curățenie, o greutate, o încercare etc. Noi nu putem fi doar experiențe ludice pentru copiii noștri, ci un întreg tezaur. Copilul trebuie să își vadă tatăl și mama făcând lucruri împreună, lucruri în care copilul trebuie să simtă care este partea lui, amprenta lui. Un coleg mi-a spus de curând că nu înțelege cum de noi nu suntem milionari, că am fi putut „rupe norii”, ca să mă exprim în acord cu opinia lui. Da, dar asta ar fi însemnat să dedicăm extrem de mult timp acestei creșteri financiare spectaculoase, adică să lipsim mult de acasă și să ne bazăm pe alții să ne crească copiii. Asta nu a fost o opțiune pentru noi. Prioritatea noastră este să ajungem cât mai repede acasă în fiecare zi. De aceea, refuzăm foarte multe invitații și evenimente, oamenii se mai și supără … Dar ce să facem? Ne asumăm viața pe care o avem.

De ce credeți că s-a ajuns în situația în care sunt necesare campanii în mass-media de genul: „Pentru dezvoltarea armonioasă a copilului dumneavoastră, petreceți cât mai mult timp împreună cu el”, prin care ni se atrage atenția că, pentru o creștere sănătoasă, cei mici au nevoie de atenție din partea părinților?

Atunci când avem de a face cu aceste campanii înseamnă că statistica nu arată foarte bine. Dar ca să urmărești o statistică înseamnă să fii, de fapt, într-o întârziere extraordinar de mare. Datele interpretate azi au ani și zeci de ani de observație în anumite cazuri. Așa este și cu alăptarea la sân, dar și cu altele. Mass-media își asumă, în acest caz, și rolul de educație pe care îl are. Se pare că trăim o realitate nu prea optimistă, și anume faptul că baza culturii copiilor noștri este una pe orizontală, ceva care se întâmplă de aproximativ 60 de ani încoace, dar niciodată ca acum. „Kid culture”, cum mai este denumit fenomenul, este prin însăși natura lui incapabil să formeze viitori adulți. Numai un adult poate crește un alt adult dintr-un copil, pe care îl ajută și îl susține să treacă prin toate etapele, de la formare până la asumarea identității sale mature. Cu alte cuvinte, un copil nu poate ajuta un alt copil să se maturizeze. Fenomenul este foarte bine explicat de specialiștii în domeniu. Știți, pisica știe că este pisică și dacă crește fără mama ei: toarce ca o pisică, miaună ca o pisică … Pe când copilul, nu … Un copil care nu crește cu ai lui este extrem de vulnerabil.

Oare de acest timp petrecut împreună au nevoie doar copiii sau și noi, părinții, avem nevoie de el?

Pentru părinte este o asumare totală a vieții de familie, este, daca vreți, devenirea lui. Așa cum un copil nu poate crește și nu se poate defini în absența părinților săi, tot așa, un adult nu se consideră cu adevărat maturizat până să crească copii. Tot dovedit este. Poți fi major, adult, dar nu poți fi matur. În egală măsură, cu cât ești părinte de mai multe ori, înveți să te șlefuiești, să te rafinezi daca vreți, așa cum un master-chef devine specialist într-un anumit desert. Unii nu cred că au nevoie să se frământe atât de mult în rolul de părinți, consideră că este suficientă și mai puțină specializare în această direcție. Asta pentru că „meseria” de părinte este cu adevărat complexă, chiar grea. Cum știm asta? Chiar și din pilda fiului risipitor, chiar și din exemplul lui Adam …

Putem și noi, adulții, să învățăm de la copii? Ce?

Nu știu câte pagini aveți la dispoziție pentru acest interviu … Noi învățăm totul și reînvățăm totul alături de copiii noștri. Învățăm, în primul rând, să fim părinți în momentul în care apar copiii. Până atunci, putem lejer să dăm sfaturi din cărți. Învățăm răbdarea, învățăm toleranța, învățăm sacrificiul, învățăm iubirea necondiționată, învățăm smerenia … Și câte mai învățăm …

Sunteți un model de familie care reușește să fie, în toate, împreună. Ce le spuneți părinților care își doresc să „crească” împreună cu copiii?

Mulțumim pentru aprecieri! Părinților care își doresc să crească împreună cu copiii lor le spunem pur și simplu că vor reuși. Cât de mult, cum, în cât timp … asta este ceva ce durează toată viața, care implică suișuri și coborâșuri, bucurii și încercări … pe măsura valorii acestui efort. Și este cel mai complet efort pe care îl putem depune, este o misiune cu miză mare. Să dea Dumnezeu să reușim cu toții!

2025 – CENTENARUL ÎNTEMEIERII PATRIARHIEI ROMÂNE

În acest an, Biserica Ortodoxă Română celebrează două evenimente de o mare importanță pentru istoria sa: 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei (25 aprilie 1885) și 100 de ani de la ridicarea la rangul de patriarhie (4 februarie 1925).

Este îndeobște cunoscut că Mitropoliile statelor medievale românești apăruseră ca structuri dependente, din punct de vedere canonic, de Patriarhia Ecumenică. Relațiile bisericești dintre Constantinopol și ierarhia românească au continuat în pofida vicisitudinilor istorice. Treptat, această dependență canonică a Mitropoliilor românești de Patriarhia Ecumenică a devenit mai degrabă nominală, formală, decât reală, efectivă, iar Bisericile celor două state medievale s-au bucurat de o deplină autonomie internă. Această autocefalie a Bisericii românești a fost recunoscută formal în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, după Unirea Principatelor (1859), obținerea independenței de stat (1878) și proclamarea Regatului României (14/26 mart. 1881). În data de 25 aprilie 1885, la capătul unor negocieri complicate și îndelungate, Patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886) a recunoscut autocefalia Bisericii Regatului României.

Câteva decenii mai târziu, după Marea Unire, Biserică Autocefală a României Mari a fost ridicată la rangul de patriarhie. Întregirea României, prin integrarea în vechiul regat a Basarabiei (27 mart./9 apr. 1918), a Bucovinei (15/28 nov. 1918) şi a Transilvaniei (18 nov./1 dec. 1918), a determinat prefaceri semnificative şi în viața bisericească.

Potrivit Constituției din 1923, „Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorități a românilor, este Biserica dominantă în statul român”. Datele recensământului din 1930 confirmau statutul de Biserică dominantă recunoscut de Constituție: majoritatea covârșitoare a populației României (18.053.000 de locuitori), mai precis 72,6 %, așadar, mai mult de 13 milioane de credincioși, se declara de confesiune ortodoxă. Organizată în 18 eparhii (cinci mitropolii și 13 episcopii), în 1930, Biserica Ortodoxă deținea 8.279 de biserici și 75 de mănăstiri și schituri, deservite de 8.257 de preoți și diaconi și de 2.842 de monahi și monahii. De asemenea, pentru formarea clerului, funcționau zece seminarii teologice, trei facultăți de teologie și cinci academii teologice.

După 1918, prima preocupare a ierarhiei românești a fost aceea de a se realiza unificarea bisericească. Era evident că Marea Unire trebuia să îmbrățișeze și viața bisericească și că se impunea ca mitropoliile românești să se organizeze în mod unitar și să se coordoneze în cadrul unui Sfânt Sinod constituit din toți ierarhii ortodocși români. Întrucât Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, Mitropolia Bucovinei și Mitropolia Basarabiei se considerau, după 1918, „părți integrante ale Bisericii din statul român întregit”, era firesc ca ierarhii din provinciile care se uniseră cu România să devină membri ai Sfântului Sinod.

Hotărârea privind unificarea ierarhică a fost adoptată în cadrul unei ședințe extraordinare a Sfântului Sinod din 17/30 decembrie 1919, la care au participat ierarhi din vechiul regat, dar și din provinciile României întregite în 1918. Într-o declarație aprobată în unanimitate, ierarhii au propus ca: „Unirea națiunii române să se extindă și asupra Sfintei noastre Biserici strămoşeşti, aşa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crişanei şi cea din părţile ungurene să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a României întregite”.

A doua zi, la 18/31 decembrie 1919, Miron (Elie) Cristea, Episcopul Caransebeşului, care participase la actul unirii de la Alba Iulia, a fost ales în scaunul de mitropolit-primat, vacant din ianuarie 1919 prin demisia lui Conon Arămescu-Donici (1912-1 ian. 1919); alegerea unui ierarh transilvănean ca Primat al Bisericii Autocefale Române a consfințit unificarea bisericească. Noul Mitropolit-Primat a fost înscăunat la 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920.

În dezbaterile privind unificarea bisericească, s-au făcut auzite tot mai multe puncte de vedere, temeinic argumentate, care au susținut necesitatea întemeierii Patriarhiei Române. Ideea înălțării Bisericii Române la rangul de patriarhie se conturase după obținerea independenței de stat (1878) și după recunoașterea autocefaliei (1885), dar condițiile împlinirii acestei aspirații se creaseră numai după 1918. Dintre intelectualii proeminenți ai epocii care au susținut proiectul întemeierii Patriarhiei Române, amintesc aici numai numele savantului Nicolae Iorga (1871-1940), pe acela al profesorului Simion Mehedinți (1869-1962) și al istoricului preot Ioan Lupaș (1880-1967). Susținători fermi ai acestui proiect au fost Ion (Ionel) I.C. Brătianu (1864-1927), președinte liberal și premier în mai multe rânduri, om politic care a dominat autoritar scena politică în primele trei decenii ale veacului al XX-lea, și istoricul Alexandru I. Lapedatu (1876-1950), ministru al cultelor în mai multe rânduri, Constantin Angelescu (1869-1948), medic, profesor de chirurgie și ministru al instrucțiunii publice în perioada interbelică (cu unele intermitențe). Politicieni, oameni de stat, intelectuali și ierarhi, toți constatau că Biserica Ortodoxă Română avea cel mai mare număr de credincioși după Biserica Rusă, care își reactivase patriarhatul în noiembrie 1917, și că, timp de secole, fusese „apărătoare și protectoare a creștinilor din Orient” aflați sub stăpânire otomană. Nu în ultimul rând, în noua situaţie creată după 1918, întemeierea Patriarhiei Române era „o necesitate de ordin naţional” și noul statut al României Mari reclama și ridicarea în rang a Bisericii, neputându-se „invoca, sub raport istoric sau canonic, un impediment serios împotriva unei asemenea înălțări în rang a capului Bisericii noastre naționale” (Al. Lapedatu).

Problema înfiinţării Patriarhiei a constituit obiectul dezbaterilor Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul 1924, ale cărui lucrări, întrerupte la 4 decembrie 1924, s-au reluat la 4 februarie 1925. Memoriul privind înfiinţarea Patriarhiei, semnat de Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), a fost votat în unanimitate de către membrii Sfântului Sinod, hotărându-se astfel ca: „Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rang de Patriarhie; iar Mitropolitul Ungrovlahiei, ca Primat al României, care de drept e şi preşedintele Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”. Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor, a subliniat că Biserica Română, „în puterea autocefaliei sale, şi statul, în virtutea suveranităţii sale”, sunt de acord cu ridicarea la rangul de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române; „e o necesitate a noii organizaţii bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul statului român şi situaţia acestuia între celelalte state ortodoxe”. În încheierea ședinței din data de 4 februarie 1925, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire Actului de înființare a Patriarhatului românesc, în care se proclama: „poporul român îşi înfiinţează, prin propria suveranitate politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i Mitropolitului de Bucureşti titlul de Patriarh al României, în locul titlului de până atunci de Primat al României”. De asemenea, erau reiterate/reluate motivele care justificau ridicarea în treaptă a Bisericii Române.

Hotărârea sinodală de înființare a Patriarhiei Române a fost comunicată Guvernului spre legiferare. Proiectul de lege adus în dezbaterea corpurilor legiuitoare a fost adoptat de Senat, la 12 februarie, şi de Camera Deputaţilor, la 17 februarie 1925. Legea a fost promulgată de regele Ferdinand I în data de 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, sub titlul: Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.

Potrivit cutumei, în martie 1925, Sfântul Sinod a adresat scrisori Patriarhiei Ecumenice, celorlalte Patriarhate Ortodoxe și tuturor Bisericilor Autocefale, anunțându-le înființarea noii Patriarhii, dând asigurări că instituirea Patriarhiei nu va deteriora „raporturile de până acum ale Bisericii noastre române cu celelalte Biserici ortodoxe surori”, „raporturi de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică”. La 30 iulie 1925, Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea (1925-1929), „pe temeiul hotărârii unanime a Sfântului şi veneratului său Sinod”, a transmis Tomosul (nr. 1579) pentru recunoaşterea Patriarhiei Ortodoxe Române, dându-şi „cu dragoste consimţământul şi recunoaşterea la cele ce prin hotărâre comună a Bisericii şi a statului s-au săvârşit în România”, având convingerea că „ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală este binevenită şi îndreptăţită”. La 20 septembrie 1925, Patriarhul Ecumenic, printr-o scrisoare enciclică, informa celelalte Biserici Ortodoxe autocefale că „Marea Biserică a lui Hristos, judecând şi înţelegând aspiraţiile şi hotărârea Sfintei Biserici Ortodoxe a României, fiică şi soră a ei întru Hristos, nu a găsit piedică de netrecut pentru ca, folosindu-se în chip bun de iconomie, să-şi dea consimţământul ei frăţesc şi să recunoască lucrul deja consumat”, vestind această recunoaştere a Patriarhiei şi recomandând ca Bisericile Ortodoxe surori „să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite”. Duminică, 27 septembrie 1925, o delegație a Patriarhiei Ecumenice a remis Tomosul de recunoaştere a Patriarhiei în Catedrala din Bucureşti.

După împlinirea acestor formalități, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a fost învestit şi întronizat la 1 noiembrie 1925.

Lector dr. Sebastian NAZÂRU

Uneori, poveștile pe care le auzim în copilărie lasă o amprentă atât de puternică asupra noastră, încât ne fac să ne întoarcem mereu la ele și să ne gândim cum ar fi fost dacă … Autoarea cărții „O poveste dintre stele (despre una dintre ele)”, Mihaela Ilie, s-a reîntors la povestea „Fetița cu chibrituri” a marelui autor Hans Christian Andersen și s-a gândit cum ar fi fost dacă … fetița ar fi fost salvată. Imaginația sa, ghidată de profunde sentimente de dragoste și de empatie față de aproapele, a purtat-o către o lume în care prietenia și conversația dintre copii, stele și jucării nu este imposibilă. Ghidați de versurile cărții Mariei Ilie, publicată sub egida Editurii BASILICA a Patriarhiei Române, vă invităm să intrați și voi în această lume în care, cu iubire, curaj și nădejde, totul este posibil.

—————————————-

Sub egida Editurii BASILICA a Patriarhiei Române, în cadrul colecției Chipuri ale sfințeniei, a fost publicată cartea Viața Sfântului Grigorie Palama. Volumul este scris de Narcisa-Mihaela Câdă și ilustrat de Corina Petre, fiind adresat copiilor, tinerilor și tuturor celor interesați să cunoască viața și învățătura acestui Sfânt.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre sfinții isihaști care, încă din copilărie, a deprins tainele rugăciunii continue de la tatăl său și de la prietenii acestuia. Și, pentru că în familie se fac primii pași către Biserică, tot în familie vă invităm să lecturați această carte, care vă deschide fereastra către bucuria rugăciunii și a viețuirii în Hristos.