Noapte-n luminiș

E noapte lină-n primăvară,
Pe boltă apărură iară
Mici luminițe presărate
Și de sufl et mângâiate,
Vise de copii cântate,
Cerbi cu stele adunate.
Pârâiaș din luminiș,
Spune-ne acum, furiș,
Ce frumoasă-i doamna care
Împrăști e lumina-n cale,
Adună greieri pe poteci,
Ascunde văi în umbre reci,
Iar pe pământ așterne-o rază,
Drumul spre cer ne luminează!

Ana IORDAN, clasa a XII-a,
Liceul „Nicolae Steinhardt”
Asociația „Copil Dorit”, Bucureșt

VICTOR, VICTORIA

Aceste prenume sunt răspândite și apreciate pentru înțelesul lor deosebit. Au origine lati nă: „Victor” și „Victorius” apar încă din primele secole crești ne, „victor” (adică „învingător”) referindu-se la biruința credinței crești ne. Numeroși sfi nți le-au purtat și aminti rea acestora, păstrată cu evlavie, a contribuit la răspândirea lor în toată Europa. Noi le-am împrumutat de multă vreme de la vechii slavi și de aceea au circulat mai multe forme: „Vitoria”, „Vică”, „Vicul”. După secolul al XIX-lea, au fost preferate variante mai moderne: „Victorița”, „Victorina”, adesea prescurtate „Vichi”. Să ne aminti m de cei care L-au iubit atât de mult pe Domnul, încât nu au pregetat să își mărturisească credința chiar amenințați cu moartea: Sfinții Mucenici Victorin și Victor (31 ianuarie), Sfântul Mucenic Victorin (5 aprilie), Sfântul Mucenic Victor (11 noiembrie) și mulți alții.

VERONICA

Este un prenume vechi și foarte frumos pentru feti țe. Amintește de iubirea plină de curaj a unei femei sfi nte. Vindecată de Domnul de o scurgere de sânge care o chinuia de 12 ani, Sfânta Veronica a fost cea care L-a așteptat la poarta Ierusalimului pe Domnul Iisus pe când Acesta, schingiuit de romani, urca încet, purtându-Și Crucea, spre Golgota. S-a strecurat lângă Mântuitorul prin mulțimea tulburată și printre soldați și I-a șters Sfânta Față cu un ștergar alb. Pentru gestul ei de iubire, Domnul i-a făcut un dar neasemuit: Sfântul Chip s-a imprimat pe năframă … Numele este de origine grecească, „Berenike”, dar era uti lizat și de evrei. Chiar în familia regelui Irod Agripa I au fost femei care l-au purtat. În greacă, forma numelui era „Pherenike” și se compunea din verbul „pherein” („a purta, a aduce”) și „nike” („victorie”). Prin urmare, însemna „aducător/purtător de biruință”. Numele s-a răspândit, fi ind purtat de sfi nte, și a fost preluat de popoarele slave din greacă. Din slavonă l-am împrumutat și noi în urmă cu mai multe veacuri, dar a devenit frecvent abia în secolul al XIX-lea. Sfânta Veronica, cea care a primit Chipul Domnului pe maramă, este sărbătorită în 12 iulie.

Ana PASCU

INVIDIA LUI SAUL

(I Regi 19, 1 – 17)

Saul le-a zis fiului său, Ionatan, și tuturor slujitorilor săi să-l ucidă pe David. Ionatan însă îl iubea foarte mult pe David și l-a prevenit de intenția tatălui său, sfătuindu-l să stea ascuns și să aștepte vești de lael.
Ionatan a încercat să-l îmblânzească pe rege, ca să nu mai caute moartea prietenului său:
− Să nu greșească regele împotriva robului său, David, care este nevinovat, faptele lui fiindu-ți foarte folositoare. El și-a pus viața în primejdie lovindu-i pe filisteni, iar Domnul a izbăvit tot Israelul. Tu ai văzut aceasta și te-ai bucurat. De ce vrei să păcătuiești și să-l ucizi fără nicio pricină?
Saul s-a jurat :
− Viu este Domnul! David nu va muri!
Atunci Ionatan l-a adus pe David la Saul și i-a slujit el ca și mai înainte. Dar a început iarăși războiul și David s-a luptat vitejește cu filistenii, înfrângându-i și punându-i pe fugă. Duhul cel rău a venit asupra lui Saul, iar acesta ședea în casa sa cu sulița în mână, pe când David cânta din harpă. Saul a aruncat sulița spre David pentru a-l pironi de perete, însă David s-a ferit, apoi a fugit. Saul a trimis slujitorii la casa lui David, ca să-l pândească și să-l omoare până dimineața. Văzând pericolul, Micol i-a zis:
− Dacă nu-ți scapi sufletul în această noapte, până dimineață
vei fi ucis.
Cu ajutorul soției sale, David a ieșit pe fereastră și a fugit să se ascundă. Micol a luat o statuie și a pus-o în pat, i-a acoperit capul cu o piele de capră și a învelit-o cu o haină.Ea le-a spus slujitorilor regelui că David e bolnav. Saul i-a trimis din nou, poruncindu-le:
− Aduceți-l la mine cu patul, ca să-l omor!
Mergând a doua oară, slujitorii au descoperit înșelăciunea lui Micol.
− De ce m-ai amăgit și l-ai lăsat pe vrăjmașul meu să fugă? a întrebat-o regele.
Micol i-a răspuns că David ar fi ucis-o dacă nu-i dădea drumul.

Ani-Eliza BUSUIOC

IATÃ, A AJUNS LA VOI ÎMPÃRÃTIA LUI DUMNEZEU

(Matei 12, 28 – 29)

Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu îi scot pe demoni, iată, a ajuns la voi împărăția lui Dumnezeu! Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile dacă nu-l va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa?

IEPURAȘUL CARE ADUCE PRIMĂVARA

A venit iar dimineața în căsuța lui Fistic,
Micul iepure-de-câmp cu năsucul roz și mic.
Cum stătea în vizuină ronțăind un măr la masă,
A privit către intrare: – Vai, ce ploaie roz și deasă!
Dar când s-a apropiat, nu era deloc ploios,
Erau doar petale multe ce s-au așternut pe jos.
Știți voi că el locuia sub un măr bătrân și mare
Și atunci când înflorea, părea că-i o sărbătoare.
– Azi nu vreau să stau în casă! spuse țopăind Fistic
Și-a luat-o voios la fugă cu un zâmbet pe botic.
Chiar în fața lui văzu un puiuț de ghiocel
Tare aplecat, sărmanul, cred că a plouat pe el.
Cu grijă l-a sprijinit de un fir de iarbă mare:
– Să ne revedem cu bine, puișor frumos de floare!
A mai mers încă vreo oră când văzu o gărgăriță,
Răsturnată de la vânt, nu mișca biata fetiță.
În zadar tot încercase să se pună pe picioare,
Dar Fistic, când a văzut-o, i-a întins trei mustăcioare;
Ea s-a agățat de ele, mai întâi s-a pus pe vine,
Ca apoi să își ia zborul, mica fată cu buline.
O, ce frunză delicioasă a văzut Fistic apoi!
Din aceea parfumată, verde, crudă de trifoi.
Dar când să o bage-n gură, a văzut și un arici:
– Ți-e poftă de o salată? Hai, drăguțule, aici!
După ce s-au săturat, a plecat ușor spre casă
Pentru că, nu știu de ce, s-a lăsat o ceață deasă.
Când să intre-n vizuină, a văzut o veveriță
Alergând sus, pe o creangă, să prindă o frunzuliță.
Vai de mine ce-a căzut, neatentă, somnoroasă,
Dar noroc că el a prins-o chiar pe blana lui pufoasă!
Iată cum Fistic, pufosul, a adus fără să vrea
Primăvara cea frumoasă numai prin prezența sa.
Nu pe-afară, ci în suflet, cu o mică faptă bună,
Cu o vorbă sau un gest care să binedispună.
Poți aduce primăvara cu un lucru foarte mic.
Hai să încercăm și noi, pentru-o zi, să fim Fistic!

GAVIALIDAE

Să ne prezentăm …

Suntem o familie de crocodilieni semiacvatici cuprinzând două specii vii și numeroase genuri dispărute. Cine ne reprezintă azi? Gavialul (Gavialis gangeticus) și pseudogavialul (Tomistoma schlegelii). Dacă urmașii noștri trăiesc doar în Asia, noi, cei care am fost odată, am locuit într-o zonă mult mai mare, din Europa până în Australia și din America de Sud până în Indonezia. Cei mai mulți ne-am dus existența în miocen: o perioadă cu faună, flori și relief asemănătoare cu cele de azi. Suntem rude bune cu crocodilii, dar mai puțin apropiați de aligatori. Toți am avut în comun un bot lung și îngust și labele picioarelor palmate. Dar am mai primit și alte daruri de la Domnul. Haideți să le descoperiți!

Portret

Ne puteți cunoaște mai ușor dacă urmăriți viața speciilor vii. Semănăm atât la conformația corpului, cât și la comportament. Gavialis browni avea ochii mai apropiați și osul frontal mai îngust decât gavialul de azi, din India. Și mărimea este asemănătoare. Gavialul ajunge la șase metri. Exemplarele de Gryposuchus croizati aveau o lungime de zece metri și 1.745 de kilograme, mai mare decât ele fiind Ramposuchus, cu 11 metri în lungime. Piscogavialis, din Peru, ajungea la opt metri, iar Sacacosuchus, găsit în aceleași locuri, la 4,32 metri în lungime. Toyotamaphimeia a trăit în Japonia și în Taiwan în pleistocenul mijlociu. Avea 6,3 – 7,3 metri în lungime, craniul singur măsurând un metru. Harpacochampsa atingea patru – cinci metri în lungime, ca și Gryposuchus pachakamue.

Noi, cei din familia Gavialidae, suntem ușor de recunoscut după maxilarele foarte înguste și alungite, triunghiulare, cu o protuberanță spongioasă pe bot, mai mare la exemplarele mai lungi de patru metri. Penghusuchus, de 4,5 metri în lungime, avea mai multe protuberanțe pe maxilar. Trupurile noastre, adaptate la înot, sunt acoperite cu osteoderme. Ale lui Penghusuchus aveau formă dreptunghiulară, fiind mai mult late decât lungi.

Darurile Domnului

Deși maxilarele noastre erau fragile, erau bine garnisite cu dinți ascuțiți ca acele, de dimensiuni diferite, care nu le permiteau prăzilor alunecoase să ne scape. Nu uitați că trăiam în mediu acvatic și ne hrăneam cu pești și alte mici viețuitoare: melci, broaște, crustacee. Interesant este că numărul și forma dinților erau diferite de la o specie la alta. Gryposuchus pachakamue avea 22 de dinți pe mandibulă și maxilarul superior. Ikanogavialis avea o crestătură specifică între alveolele dentale și maxilare. Harpacochampsa avea dinți de mărime diferită, al cincilea fiind singurul funcțional, deși al patrulea era cel mai mare. Forma și dimensiunea dinților erau perfect adaptate pentru tipul de hrană preferat.

Pentru că ne petreceam timpul plutind liniștit, Domnul ne-a dat nări situate pe bot și orbite proeminente, ca să respirăm și să privim netulburați, fără să fim nevoiți să cheltuim energie ridicând capul deasupra apei. Nu uitați că am fost ființe ectoterme, adică metabolismul era lent și temperatura noastră depindea de cea a mediului înconjurător. Gryposuchus pachakamue era singurul dintre noi care nu avea orbitele ochilor înălțate.

Iar osteodermele ne apărau de prădători, dar și în timpul sezonului de împerechere, când masculii se luptau pentru a proteja malurile cu nisip cald unde femelele aveau să depună ouăle.

Răspândire și mod de viață

Pentru a înțelege modul nostru de viață, e bine să observați gavialii de astăzi. Ca și ei, multe specii dispărute au preferat traiul în grupuri. Ouăle erau depuse pe uscat, în cuiburi, iar puii care eclozau erau lăsați să se descurce singuri până ajungeau la apă, unde își regăseau mamele.

Am trăit în multe părți ale lumii. În America de Sud: Argentina, Venezuela, Columbia, Brazilia și de-a lungul Amazonului, au fost descoperite urmele unor specii numeroase din genul Gryposuchus. În insulele lui Solomon a trăit Ikanogavialis papuensis, pe malul mării, în golfuri protejate de țărmuri stâncoase și insule mici, cu ape puțin adânci, populate cu o mare varietate de animale: cetacee, foci, păsări, rechini, pești. Urmele ne-au fost descoperite și în Japonia, în Indonezia și Thailanda (Gavialis bengawanicus). Penghusuchus și-a primit numele de la insula Penghu, din apropiere de Taiwan, unde a fost descoperit. În Caraibe a trăit genul Aktiogavialis mai devreme, în oligocen, iar Dadagavialis, în miocenul timpuriu, în Panama. Harpacochampsa, descoperit în Australia, locuia în iazuri cu ape liniștite, fără curenți puternici, preferate și de țestoase, pline de pești – hrana preferată. Toyotamaphimeia trăia într-un climat temperat, în Japonia, după cum o demonstrează alte rămășițe descoperite în același loc: moluște, polen, fosile de plante (lotuși, arini fagi, pini, Cryptomeria), fosile ale altor animale de uscat. Gavialosuchus trăiau în Europa, pe coaste și în estuare, în miocenul timpuriu. Eosuchus au trăit în Europa și în America de Nord. Speciile din Tomistoma care au dispărut au trăit în paleogen, neogen și cuaternar în Uganda, Italia, Portugalia, Egipt, Maroc, India.

Fosilele din Venezuela ne dezvăluie modul în care schimbările climei pot afecta viața unor specii până la dispariție. Speciile din Gryposuchus, care trăiau în apă dulce, fluvii, râuri, lacuri și mlaștini cu vegetație și faună bogată, au fost cei mai adaptabili și cei mai numeroși. Însă toți crocodilienii, inclusiv ei, au dispărut din America de Sud la granița dintre miocen și pliocen, pentru că munții Anzi s-au înălțat, mlaștinile au fost drenate prin râuri, iar mediul de viață a devenit arid. Când a scăzut și temperatura, fiind viețuitoare ectoterme și depinzând mult de temperatura exterioară și de cea a apei, mediul sud-american a devenit greu de suportat. Dar ne mângâie gândul că, deși cei mai mulți dintre noi și-au încheiat existența, mai avem urmași. Ocrotiți-i și nu ne uitați!

Ana PASCU

BUNA VESTIRE

A venit primăvara! Toți creștinii așteaptă cu nerăbdare Învierea Domnului, însă până atunci mai sunt și alte sărbători minunate. Una dintre cele mai respectate este Buna Vestire, prăznuită în 25 martie. Oamenii evlavioși spun că dacă Fecioara Maria nu ar fi acceptat cuvintele Sfântului Arhanghel Gavriil, care i-a vestit Întruparea Fiului lui Dumnezeu prin umbrirea Duhului Sfânt, nici Domnul Iisus nu S-ar fi născut, nici nu S-ar fi lăsat răstignit pentru păcatele noastre, nici nu ar fi înviat și nici nu ne-ar fi mântuit!
Faptele …
Buna Vestire este pomenită în Sfânta Evanghelie după Luca și în Sfânta Evanghelie după Matei. Sfântul Apostol Luca relatează întâi minunea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi vorbește despre Fecioara Maria, tânăra înțeleaptă și smerită care își dedicase viața Domnului, iar după ce nu mai putuse locui la Templu, fusese încredințată spre pază și ocrotire Sfântului Iosif. La șase luni după ce l-a anunțat pe Sfântul Zaharia că i se va naște un fiu, deși era bătrân deja, Arhanghelul i s-a arătat și Fecioarei Maria și i-a zis: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei!”. Maria s-a tulburat, dar Gavriil a liniștit-o: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu! Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Sa nu va avea sfârșit.” (Luca 1, 26-33).
Aceasta a fost vestea cea bună pe care au așteptat-o toți oamenii de la Adam încoace! Dar Maria l-a întrebat cum se va întâmpla aceasta, căci ea nu era cu adevărat soția Dreptului Iosif, ci doar trăia sub ocrotirea sa, după legile acelor vremuri. Sfânta Fecioară își închinase viața Domnului și își petrecea zilele în rugăciune. Îngerul i-a dezvăluit Mariei o taină de nepătruns: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri.” (Luca 1, 35). Și, pentru a o încredința că vorbele sale sunt adevărate, i-a dat vestea că ruda ei, Sfânta Elisabeta, soția Sfântului Zaharia, înaintată în vârstă și fără copii, este însărcinată în luna a șasea. Atunci Maria a acceptat soarta pe care i-o hărăzise Domnul: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Și a plecat în grabă mare, cu multă tulburare sufletească, la Sfânta Elisabeta, ca să se încredințeze că vorbele îngerului au fost adevărate. Și erau. Mai mult, la sosirea ei, Sfânta Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, iar pruncul ei, viitorul Sfânt Ioan Botezătorul, a săltat în pântecele mamei sale. Elisabeta a prorocit, vorbind despre taina Nașterii Domnului: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău! Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci, iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu! Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul!” (Luca, 1 42-45).
Sfântul Apostol Matei se concentrează pe relatarea modului în care Dreptul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, a primit vestea Întrupării Domnului. Văzând-o însărcinată, s-a tulburat foarte tare, știind că Preacurata își dăruise viața Domnului. Legea era aspră cu femeile care nășteau fără a fi căsătorite și, din milă, nu voia să o încredințeze pe Fecioara Maria judecătorilor. S-a hotărât să se despartă de Sfânta Născătoare de Dumnezeu pe ascuns. Abia când a ales mila în locul asprimii i s-a arătat Îngerul Domnului, Arhanghelul Gavriil, și i-a spus să o ia în grija sa fără frică pe Fecioara Maria, căci ceea ce poartă în trupul ei preacurat este de la Duhul Sfânt. I-a spus că ea va naște Fiu și să îl numească „Iisus”, căci El va mântui poporul de păcatele făcute (Matei 1, 18-25).
Adeseori copiii își întreabă părinții: „De ce Nașterea Domnului e în 25 decembrie?” Sfinții au explicat de multă vreme asta. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur, care a trăit între 354 și 407 d.Hr., afirmă că data de 25 decembrie era sărbătorită de mult timp ca sărbătoare a Nașterii Domnului în Imperiul Roman de Apus înainte de a ajunge și în părțile Răsăritului, iar data ei se știa din tradiții de demult. Mărturia se găsește în Sfânta Scriptură. Arhanghelul Gavriil o anunță pe Fecioara Maria că va naște ca Prunc pe Dumnezeu pe când ruda ei, Sfânta Elisabeta, era însărcinată în a șasea lună. Or, Sfântul Zaharia, soțul Elisabetei, primise vestea de la Înger că va deveni tată pe când tămâia în Sfânta Sfintelor, ceea ce se întâmpla o dată pe an, la sfârșitul lunii septembrie, de Sărbătoarea Corturilor. De aceea, Buna Vestire este în 25 martie, la șase luni distanță, iar Nașterea Domnului este în 25 decembrie.
Și poveștile …
Însă oamenilor le place să-și învețe copiii prin povești aflate din cărțile sfinte, de la slujbe sau din predicile preoților, dar și prin povești născocite din dorința de a completa viața vreunui sfânt cu detalii pline de înțelepciune. Și despre Maica Domnului există o poveste cu tâlc …
Maica Domnului, cât timp a fost mică, a fost foarte bine crescută de părinții ei și apărată de orice rele. Iar ea se comporta atât de frumos și de cuminte, că i se dusese vestea. Dar când a crescut mare, a început să se simtă mai greoaie și, după o vreme, și-a dat seama că e însărcinată. Deși se știa nevinovată, s-a mâhnit adânc și a plecat unde a văzut cu ochii, cu inima plină de durere.
Însă Domnul, care pe toate le știe, l-a chemat pe un Înger și i-a zis:
– Mergi la Maria, fiica lui Ioachim și a Anei, și ai grijă de ea! Este supărată că este însărcinată, dar de la Duhul Sfânt este!
– Și ce să fac eu, neputinciosul?
– Nu avea grijă, te învăț Eu!
Îngerul a zburat și a ajuns la Fecioara Maria exact când plecase de acasă.
– Bun întâlnișul! o salută el.
– Mulțumesc dumitale! îi răspunse Fecioara.
– Dar dincotro vii și unde te duci?
– Ia, mă duc și eu încotro m-or duce ochii și picioarele!
– Dacă nu ți-e cu supărare, aș merge după dumneata, căci văd că avem același drum, îi spuse Îngerul.
Preacurata îl privi din cap până în picioare, apoi îi răspuse:
– Din partea mea, poți merge, eu nu am să te opresc!
Și merseră, și merseră, unul după celălalt, fără să știe unde se duc. Iar Îngerul, oricât se gândea, nu știa cum să-i aline supărarea. Trecură prin păduri și sate și iată că veni noaptea.
– Ce facem acum? îl întrebă Maria pe Înger, pe care îl credea un tânăr care și-a luat lumea în cap așa cum făcuse și ea.
– Ne ducem la vreun om, să ne găzduiască peste noapte.
Au găsit o casă în apropiere, unde locuia un om milostiv. Acesta i-a găzduit cu bunăvoință. Dimineață, Îngerul s-a trezit primul și l-a rugat pe om să îi dea niște semințe de „pâine” cât să umple o ulcică. Omul i-a dat câte un pumn din tot ce avea: grâu, ovăz, orz, porumb. Îngerul le-a pus la fiert în apă. Apoi i-a dat omului să bea. Și gazda se minuna de bunătatea acelei fierturi dulci ca mierea. Atunci s-a trezit și Sfânta Fecioară și, curioasă, i-a întrebat ce fac.
– Uite, am făcut „băutura vieții”! i-a răspuns Îngerul.
Și i-a dat un pahar și Preasfintei. A băut Maria, a mai băut un pahar și încă unul, atât era de bună. Apoi au mulțumit pentru găzduire și au plecat. În fața casei, cei doi pribegi s-au oprit și s-au privit.
– Eu mă duc acasă. Nu mai sunt supărată.
– Atunci plec și eu, se vede că așa a vrut Dumnezeu să fie!
Și s-au despărțit, iar Maria s-a întors acasă cu sufletul liniștit. Dulceața „băuturii vieții” i-a schimbat gândurile, convingând-o că viața e frumoasă!

O NOUĂ ȘANSĂ LA VIAȚĂ PENTRU EFREM

Efrem, băiețelul nostru, care a supraviețuit ca prin minune unor proceduri complicate în Germania, a ajuns din toamna anului trecut la Madrid. După aproape doi ani petrecuți la Spitalul Marie Curie din București, lui Efrem i s-a făcut, în capitala Spaniei, un transplant multivisceral (ficat, intestine, stomac și pancreas) o procedură medicală extrem de grea, care a putut fi efectuată de către specialiștii spitalului La Paz din Madrid.

Efrem, băiețelul nostru minune, s-a născut fără legătura esofag-stomac, o afecțiune care nu-i permite să fie hrănit normal pe guriță, ci doar printr-un tub introdus chirurgical în stomac. Din această cauză, am plecat în Germania pentru proceduri de alungire a esofagului și pentru a face conexiunea cu stomacul. Acolo lucrurile nu au mers bine și băiețelul nostru a fost la un fir de păr de moarte. Chiar dacă doctorii de acolo ne-au recomandat deconectarea de la aparate, noi, cu nădejde la Dumnezeu, Maica Domnului, Sfântul Efrem cel Nou și Sfântul Mina, am decis să luptăm pentru viața copilului nostru.

După experiența nefericită din Germania, am solicitat un transfer la Spitalul Marie Curie, unde am fost tratați foarte bine în secția domnului doctor Cătălin Cîrstoveanu. Starea de sănătate a lui Efrem a evoluat bine în țară și pentru câteva luni chiar am ajuns acasă, acasă însemnând pentru noi apartamentul Asociației Magic din București, care ne-a găzduit gratuit pe toată perioada cât Efrem a fost internat. În acest timp, a venit pe lume și fetița noastră, Maria-Mina, care acum are un anișor și pe care am numit-o așa în cinstea Maicii Domnului, care a fost mereu alături de noi și de Efrem, și în cinstea Sfântului Mina, către care eu și soția mea avem mare evlavie.

PLECAREA SPRE SPANIA

Din păcate, starea lui Efrem s-a deteriorat și a trebuit din nou internat. Analizele nu au mai ieșit bune ca altă dată, iar noi ne-am trezit acasă cu o hemoragie puternică la burtică, Efrem ajungând din nou în stare gravă la secția de chirurgie a spitalului din București. Hrănirea exclusiv parenterală (pe venă), antibioticele și infecțiile cu care ne-am luptat continuu au dus la distrugerea ficatului, care nu a mai făcut față cu coagularea sângelui, iar Efrem avea aproape zilnic hemoragie. Medicii au făcut tot ce a depins de ei să-l stabilizeze, au făcut transfuzii peste transfuzii, plasmă, imunoglobuline și în mare parte l-au stabilizat, dar după o perioadă a fost tot mai greu și nu mergeam spre bine. Efrem se stingea din nou în fața noastră și am trecut prin clipe foarte grele. Starea lui s-a înrăutățit de la lună la lună și s-a luat decizia transferului către Spitalul La Paz, singura șansă a lui Efrem la o viață nouă.

Cu un copilaș în spital în stare gravă și cu o fetiță acasă aflată în grija bunicilor, am hotărât să luăm drumul Spaniei pentru o procedură disperată, dar una care însemna ultima șansă la viață a lui Efrem: transplantul multivisceral.

Doctorul Cîrstoveanu, împreună cu Asociația Blondie, ne-au transportat spre Madrid într-un avion privat. Aici am fost preluați în regim de urgență, iar medicii spanioli au fost nemaipomeniți. Au reușit să-l stabilizeze pe Efrem, ne-au pus pe lista de așteptare pentru transplant și a rânduit Dumnezeu ca într-o lună de la trecerea noastră pe listă să apară un donator. Procedura a fost foarte grea, a durat de la 10 seara până la 7 dimineața, iar doctorii spanioli ne-au mărturisit că operația presupune un risc ridicat de mortalitate și să fim pregătiți pentru orice. Ne-au zis că principala problemă nu e transplantul în sine, ci scoaterea ficatului bolnav, care poate duce la hemoragie masivă și la pierderea pacientului. Dar doctorii s-au descurcat absolut minunat, iar procedura a fost un succes. Vrem să le mulțumim pe această cale tuturor celor care s-au rugat pentru noi în timpul acestei operații și care ne-au fost alături. Sunt, cred, mii de oameni din toată țara care au făcut front comun în rugăciune pentru băiețelul nostru, mai ales că a ajuns public cazul lui Efrem și o mulțime de oameni au empatizat cu durerea noastră și ne-au sprijinit și moral, și financiar.

Faptul că Efrem și-a revenit după acest transplant este o minune pe care și doctorii au mărturisit-o. Ei sunt mirați de evoluția bună a lui Efrem, iar pentru prima dată în aproape patru ani, procedurile medicale ne dau nădejde în vindecarea băiețelului nostru, care a trecut de cel puțin patru ori pe lângă moarte. Dar Dumnezeu l-a salvat de fiecare dată. Drumul spre vindecare a lui Efrem este încă în desfășurare și mai sunt multe obstacole de trecut, dar cel mai mare și mai greu obstacol a fost depășit cu bine.

În acest moment, băiețelul nostru se află pe salon, am scăpat de terapia intensivă. Încă are esofagul întrerupt, este o procedură pe care medicii au ales-o pentru a lăsa organele transplantate să se vindece. Efrem este vesel, se bucură de viață, bate din palme, citește cărticele cu ilustrații, ascultă cântecele și-i place în mod deosebit să asculte emisiunile online ale părintelui Nicolae Dima și ale părintelui Pimen. Părintele Dima ne-a fost un mare sprijin, din toate punctele de vedere, în toată perioada cât am stat la București și nu numai. Și noi ne-am rugat pentru Ecaterina, fiica părintelui, să scape cu bine de boala ei și a rânduit Dumnezeu de s-au mai stabilizat lucrurile pentru noi toți.

VIZITAŢI DE PREASFINŢITUL EPISCOP TIMOTEI

Cazul lui Efrem a atras și atenția Episcopiei Spaniei și Portugaliei, care are sediul la Madrid. Preasfințitul Părinte Timotei, Episcopul Spaniei și Portugaliei, împreună cu Preasfințitul Părinte Teofil de Iberia, cu toți preoții Catedralei din Madrid și împreună cu comunitatea locală, au sărit în ajutorul lui Efrem și în sprijinul nostru, răvășiți după aproape patru ani de spitalizare continuă.

Într-una din zile, când Efrem era la terapie intensivă aici, la Madrid, și nu se simțea foarte bine, am avut parte de o surpriză plăcută, ce ne-a ridicat foarte mult moralul. A venit la noi în vizită Preasfințitul Părinte Timotei, care l-a împărtășit pe Efrem și i-a citit rugăciuni pentru însănătoșire grabnică. Prezența Preasfinției Sale ne-a încurajat foarte mult și ne-am dat seama că, deși suntem departe de casă, nu suntem singuri la Madrid. Iar pentru că aici avem costuri foarte mari de trai, Episcopia Spaniei și Portugaliei ne-a ajutat și din punct de vedere financiar.

Efrem este împărtășit în fiecare săptămână de Părintele Efrem de la Catedrala din Madrid, care ne vizitează împreună cu părintele diacon Ioanichie, nimeni altul decât unul dintre colegii mei de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia.

După fiecare Sfântă Împărtășanie, lucrurile se schimbă în bine pentru copilașul nostru. Le mulțumim Părinților pentru tot ce fac pentru noi, pentru tot ajutorul pe care ni l-au acordat, din toate punctele de vedere!

Călin BICĂZAN

DREAPTA AGONISEALĂ

Munca a fost rânduită de la începutul omenirii. Însă, după căderea în păcatul neascultării și alungarea din rai, oamenii au dus o viață grea. Războaiele, bolile, foametea, cataclismele naturale le-au pus în primejdie de multe ori supraviețuirea. Prin urmare, au căutat metode prin care să păstreze mai multă vreme alimentele, apoi, pe măsură ce comunitățile s-au dezvoltat și au început schimburile economice, mărfurile și banii care să le asigure traiul vreme mai lungă. Curând a apărut ideea de a strânge bani albi pentru zile negre, apoi avere …

Muncă și fapte bune

A lucra este o poruncă dumnezeiască. Domnul Însuși dă mărturie: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez.” (Ioan 5,17). După ce l-a făcut pe om, Domnul i-a dat o muncă ușoară, îmbinată cu rugăciunea și învățarea: „L-a pus în grădina cea din Eden, să o lucreze și să o păzească” (Facerea 2, 15). Când Adam și Eva au încălcat porunca dumnezeiască de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, Domnul i-a scos din rai și le-a rânduit câștigarea traiului cu efort: „Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!».” (Facerea 3, 17).

Ţăranii români au fost adesea acuzați că nu muncesc suficient, din moment ce din truda lor nu acumulau avere. Însă condițiile istorice și sociale au fost grele. Până în secolul al XIX-lea, războaiele s-au ținut lanț pe aceste meleaguri, până la obținerea independenței față de Imperiul Otoman (1878). Mai târziu, au urmat războaiele mondiale, care au provocat distrugeri uriașe în lume și au redus la nimic averi adunate în generații. În plus, țăranii români au deținut prea puțin pământ și, fiind obligați să lucreze moșiile boierești, nu îl puteau face pe al lor productiv. Nici sistemul de moștenire nu permitea acumularea, căci îl împărțeau tuturor copiilor și loturile de pământ s-au tot micșorat; în alte țări, doar primul copil moștenea tot pământul agricol, iar ceilalți își făceau cariere în alte domenii. Iar până la generalizarea utilizării mașinilor, care a avut loc la noi abia după 1948, majoritatea muncilor se făceau manual: aratul, semănatul, seceratul, treieratul. Și alte lucrări, adesea grele sau de lungă durată, se făceau tot manual: cositul, clăditul caselor, creșterea animalelor, ca și torsul, țesutul și cusutul hainelor. Munca era grea, cerea mult timp, efort și se oprea doar duminica și de sărbători, când oamenii mergeau la biserică, „lucrând” prin rugăciune pentru sănătate, belșug și ocrotire.

În țările române, civilizația și cultura s-au dezvoltat în strânsă legătură cu învățăturile Bisericii Ortodoxe, care au încurajat cumpătarea și prețuirea în primul rând a faptelor bune, milostenia și ajutorul dat celor sărmani și bolnavi fiind considerate esențiale pentru mântuire. Însuși Domnul Iisus le-a spus: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.» Atunci drepții Îi vor răspunde zicând: «Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei?» […] Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: «Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.»” (Matei 25, 34-40).

Astfel, străbunii noștri au prețuit mai mult agonisirea de virtuți (milă, smerenie, cumpătare, iubire de aproapele) și fapte bune și nu și-au făcut un scop din acumularea de avere. Munca a fost un mod de viață, sfințită prin rugăciune și milostenie, prin fapte bune, prin recunoștință pentru darurile lui Dumnezeu.

Înțelepciune românească

Câștigându-și atât de greu pâinea, lucrătorii pământului au încercat să își pună deoparte, cum spune proverbul, bani albi pentru zile negre. Efortul de a economisi, de a nu cheltui tot venitul, izvorăște dintr-un sentiment de demnitate: nimeni nu își dorește să sărăcească și să ajungă o povară pentru ceilalți. Prin urmare, pentru bunicii noștri, a agonisi însemna a munci și a prospera prin trudă îndelungată. Nimănui nu-i trecea prin minte că ar fi drept să obții un câștig fără muncă! De pildă, pe cărțile sfinte (și scumpe în vremurile vechi) pe care și le cumpărau pentru folos sufletesc oamenii avuți din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, adesea lăsau scris că le-au achiziționat din dreapta lor agoniseală: „… cu îndemnarea Tatălui […] iată eu, Șușca Matei și cu soața mea […], am cumpărat această sfântă Liturghie din driapta agonisită a noastră”.

Proverbele, care transmit înțelepciunea generațiilor trecute, te învață că „bobiță cu bobiță se umple sacul”; „omul să adune vara ca să aibă iarna” și „să adune argint la tinerețe ca să aibă aur la bătrânețe”. Omul e îndemnat își adune cu grijă recoltele: „Adună toate, fie și proaste.”, căci înțeleptul din orice face lucruri bune: „Din bucățele cojocarul blană mare face.” Cel cumpătat mai știe că „cine nu cruță când are va răbda lipsă mare.”

Dar nu este suficient să economisești, trebuie să știi să te organizezi, să ții socoteala venitului și a cheltuielilor, căci „e mai greu a păstra decât a câștiga”. Cuvântul „econom” (pe vremuri, „iconom”) însemna administratorul unei mănăstiri. Apoi sensul său s-a lărgit la administrarea averii voievodului, a marilor boieri, apoi a oricărei gospodării, căci cu cât ai mai puțin, cu atât trebuie să fii mai grijuliu. Iar o soție înțeleaptă și strângătoare este aur curat în familie: „Muierea bărbată, avuția casei”, căci „muierea când lipsește, casa se risipește”.

Economie modernă

Lucrurile s-au schimbat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu revoluția industrială. Au apărut mașinile, care au înlocuit treptat munca manuală. Produsele au devenit mai ieftine și burghezia s-a dezvoltat rapid. Însă tot burghezia și-a făcut din economisire o virtute, ducând o viață sobră, adesea la limita avariției, urmărind creșterea capitalului prin dezvoltarea afacerilor. Pentru aceasta economiseau. Iar statele au început să dezvolte cadrele unei vieți economice diversificate: au construit infrastructură de transport, au dat legi, au reglementat moneda proprie etc.

Însă și țăranii români au trebuit să se adapteze noilor vremuri, după 1848, când apar și la noi forme economice occidentale. În Transilvania, primii care au case de economii sunt sașii din Brașov, la 1835, apoi maghiarii din Arad, la 1840, iar pentru români se înființează abia în 1872 un „institut de credit”. în ele, țăranii își depuneau agoniseala strânsă cu greu, ban cu ban, pentru o protecție pe termen lung. În Moldova și în Țara Românească, asemenea case de economii au apărut pe la 1845-1846. La aceasta s-a adăugat necesitatea unei educații economice. Mulți învățători, profesori și preoți din Transilvania mai întâi, în secolul al XIX-lea, apoi din Principate (abia între cele două războaie), au scris cărți și articole cu subiecte economice și sfaturi gospodărești, pentru recolte mai bune și mai diversificate (căci dacă nu produci suficient, nu ai ce economisi). Apoi a început o altă aventură, agricultura fiind tehnologizată, plantele fiind modificate genetic, toate acestea cu riscuri pe care încă nu le cunoaștem bine. Fertilitatea naturii nu poate fi forțată decât în mod limitat.

A lucra pământul în mod tradițional, cu sudoarea frunții, nu a dus niciodată la câștiguri mari. Însă a fost un mod de viață potrivit pentru cei a căror viață sufletească țintea spre cer, incompatibili cu goana după profit. Azi, în iureșul accelerat al unei dezvoltări economice globale, prea puțini mai sunt cei care aleg un asemenea mod de viață: a trăi în comunități mici, unde oamenii se cunosc și se ajută, unde munca înseamnă bucurie și rugăciune și inima se umple de iubire pentru Dumnezeu și pentru lucrul mâinilor Sale …

Ana PASCU

DULCE CA … MIEREA

A fost odată ca niciodată o femeie care avea doi copii: o fată și un băiat. Pentru că erau săraci, au plecat în lume să caute de lucru. Fata a găsit să muncească în zidărie, iar băiatul, într-o țesătorie. Când mama lor s-a îmbolnăvit și era pe patul de moarte, i-a chemat pe cei doi copii să le dea cea din ultimă binecuvântare. Fata a venit într-un suflet lângă ea, pentru a-i alina durerea despărțirii, dar băiatul a zis că el nu are ce să facă, mama oricum moare, așa că nu mai are rost să piardă timpul mergând la ea. Și-a continuat munca de parcă nimic nu s-a întâmplat. Auzind mama aceasta, s-a supărat și a zis:
– Chiar dacă nu a venit să mă vadă în ceasul morții mele, îl iubesc și îl iert. Eu vă iubesc deopotrivă pe amândoi. Iar dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu, că e drept și puternic și judecata Lui e fără greșeală.
Zicând acestea, biata mamă și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Și, în clipa aceea, fata s-a făcut Albină, iar băiatul, Păianjen. De atunci, păianjenul trăiește singur, fuge de lumină și își țese încontinuu, posomorât, pânza prin locuri întunecoase, iar oamenii i-o strică pânza și îl fugăresc ca să-l omoare.
Iar albina, veselă și harnică, zboară de pe o floare pe alta, trăiește împreună cu familia ei, este iubită de oameni și împărtășește cu ei tot ceea ce adună. Iar din fagurele cel galben ca soarele oamenii fac lumânări pe care le aprind în biserică sau acasă, atunci când se roagă ori la căpătâiul celor care trec la viața veșnică.
Viața albinelor ar trebui să fie model pentru cum să ne trăim și noi viața. Suntem prinși mereu în vâltoarea grijilor, uitând că cel mai important lucru este să fim mereu alături de cei dragi.
Pe parcursul vieții, albinele au o activitate intensă, fiecare albină participând la viața stupului. Într-un stup trăiesc vara între 40.000 și 60.000 de albine lucrătoare, iarna, acestea ajungând la 20.000 – 30.000. Sunt mai puține deoarece mor de epuizare, pentru că mușchii și aripile lor suportă doar un anumit timp de zbor, calculat în parcurgerea a 800 de kilometri. În tot acest timp, o albină lucrătoare poate produce între una și douăsprezece lingurițe de miere.
Odată cu apariția florilor de primăvară (rapiță, salcâm, arțar, sălcii), albinele își intensifică zborurile de cules, colectând nectar și polen pentru a susține dezvoltarea rapidă a familiei și pentru a începe stocarea mierii. Când puii de albine au prins puteri, se pot obține și primele recolte de miere. Aceasta abia în luna mai. Procesul de producere a mierii este foarte greu, luând în considerare fragilitatea corpului unei albine. Mierea este produsă din nectarul florilor, depozitat în fagure, apoi deshidratat. Pentru a-l deshidrata, albinele își folosesc aripile, bătând din ele până rămâne o umiditate de 17 %. După această muncă grea, albinele sigilează fagurii cu dopuri de ceară, substanță produsă de glande speciale aflate în abdomen, apoi secretată în stomac și, într-un final, mestecată de albine. Mierea este apoi recoltată de apicultor și depozitată pentru a fi consumată.
Apicultorii merg cu stupii în diverse zone, în funcție de tipul de miere pe care vor să-l obțină. Fiecare tip de miere are proprietățile sale. Spre exemplu:
Mierea polifloră este cea mai complexă, fiind produsă din nectarul florilor de câmp și al tuturor florilor întâlnite în jurul stupilor. Are un gust intens, culoarea ei este variabilă și este bogată în vitamine precum B, C, K și în minerale precum fier, calciu, magneziu.
Mierea de salcâm are un gust mai delicat, este mai deschisă la culoare și este ideală pentru reflux gastro-esofagian și probleme ale tractului digestiv.
Mierea de rapiță are o culoare albicioasă, are o consistență cremoasă și se cristalizează foarte repede, datorită conținutului ei ridicat de glucoză. Are un conținut ridicat de peroxid de hidrogen, o substanță cu rol antimicrobian, un aliat eficient în susținerea imunității și combaterea infecțiilor bacteriene.
Mierea de tei este cunoscută pentru proprietățile calmante, preluate de la florile de tei, dar și pentru capacitatea sa, datorată compoziției, de combatere a răcelilor.
Mierea de mană este obținută din seva plantelor, nu din nectar. Are o culoare închisă, un gust mineral și mai puține zaharuri, ceea ce o face mai greu de cristalizat. Este bogată în săruri minerale, fiind benefică în tratarea infecțiilor bacteriene și a tusei, ideală pentru imunitate și anemii.
Mierea de pin este un antibiotic natural, cu proprietăți antivirale și antibacteriene, ajută la combaterea inflamației, calmează tusea, ajută digestia și stimulează metabolismul.
Mierea de castan este un sortiment de miere valoros. Are o culoare închisă, o aromă intensă și un gust amărui. Este bogată în vitamine și minerale, în antioxidanți, seleniu și zinc, având proprietăți tonice, antibacteriene, antiinflamatorii și antioxidante. Este benefică în probleme legate de circulație, imunitate, digestie și combaterea anemiei. Ca și mierea de mană, se cristalizează lent datorită conținutului ridicat de fructoză.
Un tip special este mierea de manuka, țara de proveniență fiind Noua Zeelandă. În anii 1980, cercetătorii din Noua Zeelandă au descoperit ca manuka are un nivel considerabil mai mare de compuși bioactivi și enzime benefice decât orice alt tip de miere. Unul dintre constituenții caracteristici este methylglyoxal (MGO), ce are o capacitate antimicrobiană unică.
Vorbind despre miere, nu trebuie să neglijăm calitățile curative ale propolisului, ale polenului crud și ale lăptișorului de matcă, care au puternice proprietăți antibacteriene și antivirale.
Acestea, adăugate în miere simplă sau combinată cu fructe precum cătina, fructele de pădure, nucile, aduc un plus de nutrienți benefici pentru sănătatea noastră, ca supliment în tratamentul multor boli. O savurăm cu ceai, simplă, în prăjituri și delicatese. Iar dacă avem probleme ale pielii, căutăm produse cosmetice sau unguente în farmacii care conțin lăptișor de matcă sau propolis, ce ajută la regenerarea pielii și la apărarea ei împotriva infecțiilor.
Deși are multe calități benefice, ea poate produce mari probleme dacă nu ne cunoaștem foarte bine organismul. Cea mai mare problemă este producerea unor alergii care pot cauza decesul. De asemenea, mierea este contraindicată copiilor până la vârsta de doi ani, din cauza riscului de botulism infantil, o boală rară, dar gravă, cauzată de sporii bacteriei Clostridium botulinum, care pot fi prezenți în miere, dar pe care sistemul digestiv imatur al sugarului nu îi poate neutraliza, spre deosebire de cel al adulților. Acești spori se pot transforma în bacterii în intestinele bebelușului, producând neurotoxine ce afectează sistemul nervos.

2025 – CENTENARUL ÎNTEMEIERII PATRIARHIEI ROMÂNE

În acest an, Biserica Ortodoxă Română celebrează două evenimente de o mare importanță pentru istoria sa: 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei (25 aprilie 1885) și 100 de ani de la ridicarea la rangul de patriarhie (4 februarie 1925).

Este îndeobște cunoscut că Mitropoliile statelor medievale românești apăruseră ca structuri dependente, din punct de vedere canonic, de Patriarhia Ecumenică. Relațiile bisericești dintre Constantinopol și ierarhia românească au continuat în pofida vicisitudinilor istorice. Treptat, această dependență canonică a Mitropoliilor românești de Patriarhia Ecumenică a devenit mai degrabă nominală, formală, decât reală, efectivă, iar Bisericile celor două state medievale s-au bucurat de o deplină autonomie internă. Această autocefalie a Bisericii românești a fost recunoscută formal în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, după Unirea Principatelor (1859), obținerea independenței de stat (1878) și proclamarea Regatului României (14/26 mart. 1881). În data de 25 aprilie 1885, la capătul unor negocieri complicate și îndelungate, Patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886) a recunoscut autocefalia Bisericii Regatului României.

Câteva decenii mai târziu, după Marea Unire, Biserică Autocefală a României Mari a fost ridicată la rangul de patriarhie. Întregirea României, prin integrarea în vechiul regat a Basarabiei (27 mart./9 apr. 1918), a Bucovinei (15/28 nov. 1918) şi a Transilvaniei (18 nov./1 dec. 1918), a determinat prefaceri semnificative şi în viața bisericească.

Potrivit Constituției din 1923, „Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorități a românilor, este Biserica dominantă în statul român”. Datele recensământului din 1930 confirmau statutul de Biserică dominantă recunoscut de Constituție: majoritatea covârșitoare a populației României (18.053.000 de locuitori), mai precis 72,6 %, așadar, mai mult de 13 milioane de credincioși, se declara de confesiune ortodoxă. Organizată în 18 eparhii (cinci mitropolii și 13 episcopii), în 1930, Biserica Ortodoxă deținea 8.279 de biserici și 75 de mănăstiri și schituri, deservite de 8.257 de preoți și diaconi și de 2.842 de monahi și monahii. De asemenea, pentru formarea clerului, funcționau zece seminarii teologice, trei facultăți de teologie și cinci academii teologice.

După 1918, prima preocupare a ierarhiei românești a fost aceea de a se realiza unificarea bisericească. Era evident că Marea Unire trebuia să îmbrățișeze și viața bisericească și că se impunea ca mitropoliile românești să se organizeze în mod unitar și să se coordoneze în cadrul unui Sfânt Sinod constituit din toți ierarhii ortodocși români. Întrucât Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, Mitropolia Bucovinei și Mitropolia Basarabiei se considerau, după 1918, „părți integrante ale Bisericii din statul român întregit”, era firesc ca ierarhii din provinciile care se uniseră cu România să devină membri ai Sfântului Sinod.

Hotărârea privind unificarea ierarhică a fost adoptată în cadrul unei ședințe extraordinare a Sfântului Sinod din 17/30 decembrie 1919, la care au participat ierarhi din vechiul regat, dar și din provinciile României întregite în 1918. Într-o declarație aprobată în unanimitate, ierarhii au propus ca: „Unirea națiunii române să se extindă și asupra Sfintei noastre Biserici strămoşeşti, aşa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crişanei şi cea din părţile ungurene să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a României întregite”.

A doua zi, la 18/31 decembrie 1919, Miron (Elie) Cristea, Episcopul Caransebeşului, care participase la actul unirii de la Alba Iulia, a fost ales în scaunul de mitropolit-primat, vacant din ianuarie 1919 prin demisia lui Conon Arămescu-Donici (1912-1 ian. 1919); alegerea unui ierarh transilvănean ca Primat al Bisericii Autocefale Române a consfințit unificarea bisericească. Noul Mitropolit-Primat a fost înscăunat la 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920.

În dezbaterile privind unificarea bisericească, s-au făcut auzite tot mai multe puncte de vedere, temeinic argumentate, care au susținut necesitatea întemeierii Patriarhiei Române. Ideea înălțării Bisericii Române la rangul de patriarhie se conturase după obținerea independenței de stat (1878) și după recunoașterea autocefaliei (1885), dar condițiile împlinirii acestei aspirații se creaseră numai după 1918. Dintre intelectualii proeminenți ai epocii care au susținut proiectul întemeierii Patriarhiei Române, amintesc aici numai numele savantului Nicolae Iorga (1871-1940), pe acela al profesorului Simion Mehedinți (1869-1962) și al istoricului preot Ioan Lupaș (1880-1967). Susținători fermi ai acestui proiect au fost Ion (Ionel) I.C. Brătianu (1864-1927), președinte liberal și premier în mai multe rânduri, om politic care a dominat autoritar scena politică în primele trei decenii ale veacului al XX-lea, și istoricul Alexandru I. Lapedatu (1876-1950), ministru al cultelor în mai multe rânduri, Constantin Angelescu (1869-1948), medic, profesor de chirurgie și ministru al instrucțiunii publice în perioada interbelică (cu unele intermitențe). Politicieni, oameni de stat, intelectuali și ierarhi, toți constatau că Biserica Ortodoxă Română avea cel mai mare număr de credincioși după Biserica Rusă, care își reactivase patriarhatul în noiembrie 1917, și că, timp de secole, fusese „apărătoare și protectoare a creștinilor din Orient” aflați sub stăpânire otomană. Nu în ultimul rând, în noua situaţie creată după 1918, întemeierea Patriarhiei Române era „o necesitate de ordin naţional” și noul statut al României Mari reclama și ridicarea în rang a Bisericii, neputându-se „invoca, sub raport istoric sau canonic, un impediment serios împotriva unei asemenea înălțări în rang a capului Bisericii noastre naționale” (Al. Lapedatu).

Problema înfiinţării Patriarhiei a constituit obiectul dezbaterilor Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul 1924, ale cărui lucrări, întrerupte la 4 decembrie 1924, s-au reluat la 4 februarie 1925. Memoriul privind înfiinţarea Patriarhiei, semnat de Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), a fost votat în unanimitate de către membrii Sfântului Sinod, hotărându-se astfel ca: „Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rang de Patriarhie; iar Mitropolitul Ungrovlahiei, ca Primat al României, care de drept e şi preşedintele Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”. Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor, a subliniat că Biserica Română, „în puterea autocefaliei sale, şi statul, în virtutea suveranităţii sale”, sunt de acord cu ridicarea la rangul de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române; „e o necesitate a noii organizaţii bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul statului român şi situaţia acestuia între celelalte state ortodoxe”. În încheierea ședinței din data de 4 februarie 1925, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire Actului de înființare a Patriarhatului românesc, în care se proclama: „poporul român îşi înfiinţează, prin propria suveranitate politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i Mitropolitului de Bucureşti titlul de Patriarh al României, în locul titlului de până atunci de Primat al României”. De asemenea, erau reiterate/reluate motivele care justificau ridicarea în treaptă a Bisericii Române.

Hotărârea sinodală de înființare a Patriarhiei Române a fost comunicată Guvernului spre legiferare. Proiectul de lege adus în dezbaterea corpurilor legiuitoare a fost adoptat de Senat, la 12 februarie, şi de Camera Deputaţilor, la 17 februarie 1925. Legea a fost promulgată de regele Ferdinand I în data de 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, sub titlul: Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.

Potrivit cutumei, în martie 1925, Sfântul Sinod a adresat scrisori Patriarhiei Ecumenice, celorlalte Patriarhate Ortodoxe și tuturor Bisericilor Autocefale, anunțându-le înființarea noii Patriarhii, dând asigurări că instituirea Patriarhiei nu va deteriora „raporturile de până acum ale Bisericii noastre române cu celelalte Biserici ortodoxe surori”, „raporturi de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică”. La 30 iulie 1925, Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea (1925-1929), „pe temeiul hotărârii unanime a Sfântului şi veneratului său Sinod”, a transmis Tomosul (nr. 1579) pentru recunoaşterea Patriarhiei Ortodoxe Române, dându-şi „cu dragoste consimţământul şi recunoaşterea la cele ce prin hotărâre comună a Bisericii şi a statului s-au săvârşit în România”, având convingerea că „ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală este binevenită şi îndreptăţită”. La 20 septembrie 1925, Patriarhul Ecumenic, printr-o scrisoare enciclică, informa celelalte Biserici Ortodoxe autocefale că „Marea Biserică a lui Hristos, judecând şi înţelegând aspiraţiile şi hotărârea Sfintei Biserici Ortodoxe a României, fiică şi soră a ei întru Hristos, nu a găsit piedică de netrecut pentru ca, folosindu-se în chip bun de iconomie, să-şi dea consimţământul ei frăţesc şi să recunoască lucrul deja consumat”, vestind această recunoaştere a Patriarhiei şi recomandând ca Bisericile Ortodoxe surori „să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite”. Duminică, 27 septembrie 1925, o delegație a Patriarhiei Ecumenice a remis Tomosul de recunoaştere a Patriarhiei în Catedrala din Bucureşti.

După împlinirea acestor formalități, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a fost învestit şi întronizat la 1 noiembrie 1925.

Lector dr. Sebastian NAZÂRU

Ultima dintre cele patru Evanghelii
ale Sfintei Scripturi, Evanghelia lui
Hristos prezentată de Sfântul Apostol
Ioan, este publicată în acest an la
Editura BASILICA, în cadrul colecției
Ascultă cuvântul Meu!.
Cartea începe cu o introducere foarte
utilă pentru cititori despre viața și
activitatea Sfântului Apostol Ioan și
continuă cu textul Sfintei Evanghelii,
adaptat pentru nivelul de înțelegere
al copiilor de către Narcisa-Mihaela
Câdă și îmbogățit cu imagini sugestive
de către Corina Petre. Publicația este
tipărită într-un format generos, care
permite punerea în valoare atât a
textului, cât și a imaginilor viu colorate.

—————————————-

Volumul intitulat Leviticul. Numerii. Deuteronomul, publicat de curând la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, cuprinde ultimele trei din cele cinci cărți atribuite prorocului Moise.

Publicația face parte din colecția Ascultă Cuvântul Meu! și continuă seria de cărți din Vechiul Testament ilustrate pentru copii și adaptate la nivelul lor de înțelegere, de către Ani-Eliza Busuioc.

Fiecare dintre cele trei cărți cuprinse în volum este încheiată de câteva pagini interactive, cuprinzând jocuri prin care cititorii își vor testa atenția, memoria și se vor putea împrieteni și mai mult cu personajele cărții.