Frumusețea nu e pierdută …

Am plecat cu buzunarul plin
De raze, puse ieri la soare,
Dar azi le-am găsit cam șifonate
Și-un pic mușcate de uitare.
Frumusețea? A fugit tiptil,
Cu pași de pisică pe covor,
S-a ascuns într-un trifoi timid
Și-a râs de mine binișor.
Am întrebat un fluture grăbit:
— „N-ai văzut-o? Are păr de vânt!”
El mi-a spus: „Era aici …
Dar s-a topit într-un cuvânt.”
Am scotocit printr-o carte veche,
Printre file cu miros de dor,
Și-am găsit un zâmbet prins
În semn de carte … călător.
Pe-o bancă-n parc, sub cer senin,
Un copil desena cu cretă-alabastru.
Frumusețea stătea lângă el, tăcută,
Cu mâinile pline de culori.
Am înțeles atunci, zâmbind:
Nu fuge, nu se rătăcește,
Se-ascunde-n lucruri foarte mici
Și-n inima care o primește.
Așa că merg acum agale,
Cu ochii larg deschiși spre lume.
Frumusețea nu e pierdută,
Doar se joacă … cu-al meu nume.

Ioan CIULE, clasa a VII-a,
Liceul Teoretic „Ioan Petruș”
Otopeni, Ilfov

VIORICA, VIOREL

Cui îi plac numele românești, cu siguranță că va pune „Viorica” pe lista sa de preferințe! Provine din latinescul „viola”, care reprezintă numele gingașei flori „viorea”, plantă foarte prețuită odinioară. Prin urmare, părinții l-au pus și copiilor. De pildă, femininul „Vioara” apare într-un document din secolul al XVII-lea din Moldova. Dar au existat și prenumele masculine „Vior” și „Vioară”. Astăzi, se preferă derivatele „Viorica”, „Viorel” și „Viorela”.

VIRGIL

Este un prenume masculin utilizat frecvent. Mai rar, apare sub forma „Virgiliu”. Este vorba de un străvechi nume gentilic roman, „Vergilius”, celebru datorită lui Publius Vergilius Maro, considerat unul dintre cei mai mari poeți latini din Antichitate. Provenea din cuvântul „virga”, „ramură verde și subțire” (nuia, vargă). Semnificația lui era: „mlădios, tânăr”. Creștinii au continuat să îl pună copiilor; de exemplu, este menționat, la Salzburg, un episcop cu acest nume în secolul al VIII-lea. Însă s-a răspândit în Europa abia când poezia latină a fost pusă în valoare începând cu perioada Renașterii. La noi, a intrat în atenția părinților întâi în Transilvania, în secolul al XVIII-lea, când, sub impulsul mișcării de emancipare a românilor conduse de Școala Ardeleană, s-au introdus nume noi, latine: Traian, Horațiu, Aurelian, Virgil, Octavian, preferate chiar în sate.

Ana PASCU

SEMNUL STABILIT ÎNTRE IONATAN ȘI DAVID

(I Regi 20, 1 – 23)

Atunci David a fugit din Naiotul Ramei și, venind la Ionatan, l-a întrebat:
− Ce-am făcut eu oare greșit înaintea tatălui tău, de caută să mă omoare?
− Tatăl meu nu face niciun lucru fără să mi-l descopere. Pentru ce ar ascunde de mine lucrul acesta?
− Pentru că știe că am dobândit trecere la tine și nu vrea să te amărască. Dar între mine și moarte n-a fost decât un pas.
− Te voi ajuta cu tot ce-mi vei spune.
− Iată, mâine este lună nouă și ar trebui să stau cu regele la masă. Mă voi ascunde în câmp până poimâine seară. Când va întreba de mine, să-i spui că ți-am cerut voie să merg în cetatea mea, Betleem, pentru că se face jertfă anuală pentru tot neamul meu. Dacă el va răspunde: „Bine!”, atunci este semn de pace pentru mine, iar dacă se va mânia, atunci a pus la cale un lucru rău. Tu însă ai milă de mine și, de este vreo vină asupra mea, atunci ucide-mă tu. De ce să mă mai duci la tatăl tău?
− În niciun chip nu se va întâmpla aceasta! De voi afla că într-adevăr tatăl meu a hotărât să-ți facă vreun lucru rău, te voi vesti.
Ionatan s-a jurat că va afla dacă regele îi plănuiește moartea, îl va vesti și îl va ajuta să-și salveze viața, lăsându-l să plece nevătămat. Apoi l-a rugat pe David:
− Dar și tu, cât voi mai fi în viață, să-mi arăți mila Domnului! Iar de voi muri, să ai grijă de casa mea în veci!
Încheind Ionatan legământul cu David, i-a zis:
− Poimâine să mergi să te ascunzi în locul unde te-ai ascuns și înainte. Să șezi lângă piatra Ezel, iar eu voi slobozi într-acolo trei săgeți, ca și cum aș trage la țintă. Apoi voi trimite un băiat să caute săgețile. De voi zice băiatului: „Săgețile sunt dincoace de tine, ia-le!”, să vii la mine, că este semn de pace pentru tine. Dacă voi zice băiatului: „Iată, săgețile sunt dincolo de tine”, atunci să pleci, căci Domnul te eliberează. Iată, la cele ce am grăit noi acum, este martor Domnul, în veci!

Ani-Eliza BUSUIOC

DUPĂ ROADE SE CUNOAȘTE POMUL

(Matei 12, 33 – 34)

Ori spuneți că pomul este bun și rodul lui e bun, ori spuneți că pomul e rău și rodul lui e rău, căci după roade se cunoaște pomul. Pui de vipere, cum puteți să grăiți cele bune, odată ce sunteți răi? Căci din prisosul inimii grăiește gura.

− De ce le spune Domnul Hristos aceste cuvinte?
− Pentru că fariseii nu criticau faptele săvârșite de Domnul, acelea fiind, evident, bune, ci pe El, Cel Care le săvârșea. De aceea, le arată că învinuirea lor era și împotriva dreptei rațiuni, și împotriva ordinii firești a lucrurilor. Dar observă că Hristos nu dorește să Se certe cu fariseii. El doar le arată că răutatea lor este fără rost, iar vorbele lor se contrazic: felul pomului se cunoaște după rod și nu rodul după pom.
− De ce îi numește „pui de vipere”?
− Hristos i-a numit „pui de vipere” pentru că se lăudau cu înaintașii lor. De aceea, le spune că au crescut rău, iar prin năravurile lor, și-au dobândit alți strămoși decât Avraam, anume viperele!
− De ce face Hristos analogia cu pomul bun și pomul rău?
− Pentru a arăta lipsa de coerență și logică a gândirii lor. Fiindcă neputând critica faptele Lui bune, fructele adică, criticau pomul, adică pe Hristos, numindu-L „îndrăcit”. Domnul le arată iarăși Dumnezeirea Sa, Care știe cele ascunse, și că oamenii vor fi judecați nu numai pentru cuvintele lor, ci și pentru gândurile lor rele. Totodată, ne învață pe toți că e cu putință ca și noi să cunoaștem, în oarecare măsură, gândurile altor oameni, pentru că e firesc ca atunci când răutatea nu mai poate fi stăpânită înăuntrul sufletului, să izbucnească în afară prin cuvinte. Deci, când auzim un om spunând cuvinte rele, să nu socotim că numai atâta răutate are în el cât o arată cuvintele, ci să ne gândim că izvorul e cu mult mai mare. Răutatea rostită prin cuvânt e numai prisosul răutății dinăuntru. De multe ori, rușinându-se de semenii lor, oamenii nu varsă toată răutatea, inima lor însă, dacă nu se sinchisește de Dumnezeu, considerând că nu are niciun martor, zămislește, fără teamă, oricâte rele vrea. Iar când mulțimea gândurilor rele ajunge nespus de mare, atunci oamenii care le au în inimi le scot afară cu mult zgomot, vorbindu-i de rău pe semenii lor.

SIGULR AI ȘI TU UN HAR, NU ÎL PIERDE ÎN ZADAR!

Lu și Beatrice,
Poate v-am mai zis,
Sunt două surori
Care fac furori.
Sunt pufoase, elegante,
Au cozi impresionante,
Sunt pisici persane,
Cochete, diafane.
Ele s-au făcut artiste,
– mama lor le-a vrut dentiste –,
Dar fiind chiar talentate,
Le-a lăsat, le-a zis că poate
Nu or fi doar niște fițe
Să se facă pictorițe.
Pisicuța Beatrice,
Este un artist de vis,
Pictează chiar foarte bine,
Dar picturi face puține.
Fie vorba între noi,
I se pare prea greoi.
Ea ar vrea să stea degeaba,
Fiindcă nu prea-i place treaba.
Are bani, nu pot să zic,
O căruță și-nc-un pic,
Pentru că e căutată,
Fiind foarte talentată.
Dar îi cheltuie rapid,
Își ia sucuri cu acid
Și te miri ce evantaie,
Rujuri, pălării din paie …
Dar, de nu îl folosește,
Talentul se risipește.
Și parcă-i puțin păcat,
Dacă Domnul i l-a dat.
Pe când Lu, cealaltă fată,
Nu-i la fel de talentată,
Însă ea are voință
Și muncește cu credință.
Iar când nu are lucrări
Sau alte solicitări,
Cu talentul ei ajută
Orice mâță cunoscută.
Într-o zi, când n-avea treabă,
A luat pensula-n labă
Și cu grijă a pictat
Toate casele din sat
Cu steluțe, floricele,
Cu sclipici și păsărele …
Toată vara a durat,
Dar ce s-au mai bucurat
Pisoiașii de prin sat!
S-au pus toți pe mieunat!
Chiar dacă e evident
Că n-are atât talent
Precum are Beatrice,
Are sufletul deschis
Și poate că, de ce nu,
Talentul pisicii Lu
Este chiar mai important,
Fiind folosit constant.
Bucură multe pisici
Cu lăbuțele ei mici!
Sigur ai și tu un har,
Nu îl pierde în zadar
Și nu îl lăsa din mână,
Fă cu el lumea mai bună!

CHORISTODERA

Să ne prezentăm …

Suntem un ordin de neodiapside semiacvatice de apă dulce care am trăit cândva în emisfera nordică, cu multă-multă vreme în urmă, din jurasicul mijlociu până în miocen. Am fost mulți și foarte diferiți. Numele ne-a fost dat pentru a evidenția o particularitate a anatomiei craniului care ne diferențiază de șopârle, crocodilieni și alte diapside semiacvatice contemporane cu noi. Provine din grecescul „choristos” („separat”) și „deras” („piele, înveliș”) și înseamnă „cu piele separată” sau „cu înveliș distinct”. Vreți să aflați mai multe despre noi?

Portret

Ne-am diferențiat între noi după mărime și greutate, dar am avut câteva elemente comune: craniu foarte aplatizat, cu oase dermice bine delimitate; rostru (botul) foarte alungit, dinți foarte ascuțiți, nări externe în poziție posterioară și alte detalii anatomice interesante pentru oricine dorește să știe cum au fost speciile dispărute. Unii dintre noi au semănat cu niște șopârle, nefiind mai lungi de 30 de centimetri. Cei din familia Hyphalosauridae au avut gâturi și cozi lungi și membre scurte, semănând cu plesiozaurii. Însă cei din genul Neochoristodera (Champsosaurus și Simoedosaurus) au fost mari și asemănători cu gavialii moderni; au atins o lungime între doi și cinci metri. Capul lor era mare și triunghiular, cu bot ascuțit.

Cteniogenys este considerat genul cel mai vechi din Choristodera. A trăit în America de Nord și Europa. Avea 25-50 de centimetri în lungime și cântărea ceva mai puțin de 500 de grame. Craniul era lung și subțire și maxilarele erau garnisite cu numeroși dinți conici, ascuțiți ca acele. Heishanosaurus avea doar 16 centimetri și se hrănea cu insecte și peștișori. Familia Monjurosuchidae a trăit în China și în Japonia, în cretacicul inferior. Măsurau între 50 de centimetri (Monjurosuchus) și un metru în lungime (Philydrosaurus). Craniul era mai scurt și mai larg, dând impresia că era mai puțin adaptat la viața acvatică decât rudele sale.

Hyphalosauridae aveau 60-80 de centimetri în lungime și gâtul cu multe vertebre (o specie are 16 și cealaltă – 29 de vertebre), ca și coada extrem de lungă (cu 55 de vertebre!). Plăcile de pe corp ale membrilor familiei Hyphalosauridae aveau o formă poligonală și alcătuiau modele diferite; pe picioare erau mai mici și aproape pătrate. Pe părțile laterale ale corpului, aveau două rânduri de plăci mai mari. Coeruleodraco avea 20 de centimetri în lungime și încă 20 de centimetri de coadă și semăna cu o șopârlă. Lazarussuchus a fost descoperit în Germania și Franța și avea 30 de centimetri în lungime.

Kosmodraco dakotensis a trăit în Dakota, în America de Nord. A fost unul dintre cei mai mari prădători amfibieni și atingea o lungime de patru-cinci metri. Avea un craniu aproape triunghiular, cu baza lată, și foarte plat. Nările externe erau mari (jumătate din lățimea premaxilarului) și aceasta a contribuit la succesul său la vânat. Pe cap se aflau câte opt noduli de-a lungul marginii osului squamosal (un os cranian situat în spatele orbitelor pe care îl au numai reptilele).

Numele genului Champsosuchus provine dintr-un vechi cuvânt egiptean, „champsai”, care însemna „crocodil”. Într-adevăr, membrii acestui gen semănau cu crocodilii. Atingeau trei-patru metri în lungime, fiind printre cei mai mari din Choristodera, și aveau un rostru lung și îngust, cu numeroși dinți foarte ascuțiți. Craniul se lățea puternic în spate, permițând prinderea unor mușchi care permiteau o masticație puternică, animalele hrănindu-se cu pește alunecos și plin de oase. Pe piele avea solzi milimetrici, cu formă romboidală și cu umflături; cei mai mari solzi erau pe lateralele corpului. Vertebrele gâtului permiteau mișcări laterale, sugerând că se hrănea înhățând pești din bancuri, precum gavialii.

Simoedosaurus a trăit tot în America de Nord și în Canada, fiind și el unul dintre cei mai mari. Ajungea la cinci metri în lungime și avea maxilare mai largi, permițându-i să înhațe animale mai mari, dar dentiția sugera că prefera prăzi mai moi. Semăna cu Ikechosaurus și Tchoiria din Asia. Tchoiria nu depășea doi metri în lungime. Khurendukhosaurus a fost descoperit în Rusia și atingea un metru în lungime. Shokawa, care semăna cu Hyphalosaurus, a fost descoperit în Japonia. Ajungea la 60 de centimetri, dar avea și gâtul foarte lung, nu numai coada.

Darurile Domnului

De la Domnul am primit tot ce ne trebuia pentru a duce o viață fericită în râuri, estuare sau lacuri. Craniul aplatizat, gâturile și cozile lungi ne ajutau să înotăm cu ușurință, prin mișcări ondulate. Nările și orbitele ridicate ne ajutau să vedem și să respirăm cu capul scufundat aproape în întregime în apă. Cel mai bine adaptat pentru viața acvatică a fost Hyphalosaurus, care avea corpul aplatizat, dar pieptul gros, în formă de butoiaș, cu coaste puternice, care îl ajuta să rămână scufundat.

Dinții, foarte numeroși, au contribuit la succesul nostru ca vânători. De pildă, pe maxilar, Kosmodraco dakotensis avea 45 de dinți, iar pe premaxilar, încă patru. Dinții maxilarului, până la al 16-lea, nu erau așezați în șir continuu peste tot: alterna o alveolă goală cu un dinte, iar cei de pe maxilarul suprapus erau așezați invers. Abia de la al 17-lea șirurile de dinți au fost strânse. Kosmodraco magnicornis avea o dantură mult mai neregulată, cu 31 de dinți pe un maxilar și 45 pe cel suprapus, semănând mai mult cu a crocodililor de azi. Numărul mare de dinți, smalțul lor striat, forma conică și vârful ascuțit ne-au ajutat să nu scăpăm prada alunecoasă și să zdrobim oasele. Champsosuchus, un prădător redutabil, avea dinți nu numai pe maxilare, ci și pe oasele palatale (pe cerul gurii).

Mod de viață

Toți am trăit în apă dulce, mai adâncă sau mai mică, și am consumat hrană de dimensiuni diferite: de la insecte și nevertebrate la pești mari și alte animale acvatice.

Fosilele rămase nu lămuresc problema puilor. Nu se știe exact care specii din Choristodera nășteau pui vii și care depuneau ouă. Doar despre Hyphalosauridae se știe că erau vivipari, dând naștere puilor, deoarece unul dintre exemplarele fosilizate era o femelă cu 18 embrioni. Dar se crede că femelele de Champsosuchus aveau membre mai robuste să poată să se deplaseze pe uscat ca să depună ouăle, în timp ce masculii aproape nu ieșeau din estuarele cu apă dulce în care trăiau.

Dar vremea noastră a trecut. Alte animale ne-au luat locul. Am rămas doar în poveste …

Ana PASCU

FLUIERAȘDE SOC

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai … Oile pasc încet pe coaste, în sunetele blânde ale tălăngilor și mai dulci ale fluierului. Nici nu îți poți închipui cioban fără fluier! Nu degeaba în balada Miorița, ciobănașul moldovean le transmite ucigașilor săi, prin oița năzdrăvană, să îi pună la cap fluierul … Acest instrument muzical era nelipsit odinioară la stână, dar și în sat, la petreceri, dar și la înmormântări …

Ciobanul, oile și fluierul

În munții noștri, păstoritul se face de când lumea. Și tot de atunci oamenii cântă la fluier! Primele așezări păstorești au fost atestate cu un mileniu înainte de Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos. Sigur sunt mai vechi! Străbunii au crescut oi cu dragoste și grijă: le-au dus la păscut, le-au apărat de fiarele sălbatice, le-au îngrijit, le-au făcut fân pentru iarnă … Și ceea ce au făcut mii de ani fac și ciobanii de azi: le cântă din fluier! Nu numai seara cântă păstorii, în momentele de veselie, ci și când merg cu turma la păscut. Ciobanii cu experiență știu că oilor le place să asculte fluierul și pasc liniștite în preajma păcurarului câtă vreme îl aud. Ba, când cântecul le place, se opresc din ronțăit și îl privesc țintă! Dar dacă cântecul nu le place, se agită și pleacă, trăgând și celelalte oi după ele! Așa încât ciobanii înțelepți învață să alterneze melodii vesele cu unele mai triste, ca păscutul să meargă bine. Mergând din copilărie la stână, învață singuri, de mici, să cânte la fluier …

Fluiere de toate felurile

Ciobanii preferă să își confecționeze fluierul și, adesea, nu le place să cânte din instrumentul altuia. Învață de mici cum să meșterească, de la părinți sau vecini, de la prieteni.

La noi sunt tot felul de fluiere! Mai scurte sau mai lungi, cu dop sau fără, cu 5-8 găuri pentru degete, cu deschizături suplimentare, ba există și un fluier făcut din două țevi, numit „fluier îngemănat”!

„Tilinca” e un fluier fără dop, de 50-60 de centimetri, fără găuri pentru degete, făcut dintr-o țeavă de lemn deschisă la ambele capete. Sunetele se scot prin suflarea unui curent de aer mai puternic sau mai slab și prin mișcarea degetului la partea de jos a țevii. Când sufli tare, sunetul e mai subțire decât atunci când sufli încet. Tilinca cere o iscusință deosebită!

Mai ușor se învață la „fluierașele” scurte cu dop, de 25-30 de centimetri, de aceea, sunt preferate de începători, chiar de copii. Țăranii zic că „țipă în fluier”, nu cântă! La fluierele mici și mijlocii fără dop încep băieții să învețe cu adevărat, de la 12-14 ani. Abia de la 15-16 ani trec la fluierele mari, care necesită iscusință și plămâni buni. „Fluierele lungi” (60-90 de centimetri) sunt adevăratele fluiere, zic ciobanii, „bătrânești”, iar melodiile lor sunt moștenite din străbuni. Distanța dintre borte e mai mare și mâna unui copil nu ar putea cuprinde găurile. „Cavalul” este un fluier lung cu dop și cinci găuri. „Trișca” sau „fluierul gemănat” are două țevi legate, lipite sau ferecate, una cu șase borte pentru degete, cealaltă, fără. A doua țeavă poate fi de aceeași lungime cu prima sau mai scurtă. Fluierașul cântă simultan în amândouă. Fluierul fără deschizături scoate un sunet egal, un „ison” care însoțește melodia alcătuită de sunetele diferite ale celuilalt fluier.

Mai trebuie să vă spun că există zone în care fluierașii, atunci când suflă în fluier, acompaniază cântecul cu un „ison” gutural („hang”, „gemut în fluier”), un sunet izvorât din piept care acompaniază toată melodia sau numai unele părți, considerat un semn de mare iscusință. Despre interpretul care cântă cu ison se spune că „zice ciobănește”.

Cum se fac fluierele?

Meșteșugul se învață din copilărie, de la 8-9 ani. Atunci fac operații mai simple, ajutându-i pe părinți, pe vecini … Văzând și făcând! Mulți știu să facă fluiere, dar puțini au făcut o meserie din asta și confecționează mai multe, pentru vânzare. E nevoie de răbdare, talent, ureche muzicală, experiență …

De obicei, fluierele lungi sunt confecționate din lemn de paltin, răchită, alun, frasin sau chiar bambus, iar cele mici și mijlocii se fac din lemn de prun, cireș sau soc. Însă oamenilor le place să experimenteze și mai fac din țevi de alamă, aramă sau aluminiu. Însă tot sunetul duios scos de fluierul de lemn le place mai mult! Toamna, meșterii pleacă la pădure și caută îndelung crengile cu grosime potrivită. Preferă copacii deja uscați, căci așa nu crapă fluierul. Lemnul trebuie să fie nici gros, nici subțire și fără noduri.

Se curăță coaja, se sfredelesc pe interior, cu grijă să nu crape, se curăță, se taie gaura de jos a tubului, se lasă la uscat câteva zile. Abia apoi se taie capetele, se netezesc cu cosorul și hârtie de lustruit. Sunt zone unde oamenii le vopsesc în culori vegetale, făcându-le brune, roșiatice, negricioase. Apoi se toarnă metal pentru „legatul fluierului” (aliaj de plumb și cositor). Mai delicată este tăierea vranelor (ferestruica dreptunghiulară tăiată în peretele fluierului și gura de suflat) și confecționarea dopului – operațiile care arată talentul meșterului. Se fac și bortele pentru degete, rotunde sau ovale, ușor adâncite la fluierele groase.

Cântau din fluier …

Oamenii cred că fluierul e un dar de la Dumnezeu. Influențați de imaginea Bunului Păstor, spun că El ar fi făcut primul fluier. Fluierul e un instrument bărbătesc. Este ușor de folosit, fluierașii îl poartă mereu la brâu. Însă nu cântă doar ciobanii și nu numai când urcă cu oile la păscut. Fluierașii pricepuți erau rugați să cânte melodii ritmate de joc (sârbe, hore, bătute) la nedei și la petreceri, la cumetrii și aniversări, iar perechile de dansatori jucau în jurul lor. Formațiile cu mai multe instrumente au apărut târziu în sat, în secolul trecut. Acum le-au luat locul fluierașilor, căci se aud până departe.

Fluierașii cântă și pentru a-și exprima emoțiile, în singurătate sau în tovărășia prietenilor. Melodiile lor triste, bogat ornamentate și fără un ritm anume se numesc „doine”. În urmă cu o sută de ani, mai erau fluierași timizi care cântau pe drum, pe lângă casele fetelor care le plăceau, sperând ca ele să îi audă – o formă gingașă de a-și exprima sentimentele …

Multe erau și obiceiurile tradiționale la care cântau fluierașii. În primul rând, cântau din fluier iarna, însoțind colindătorii și mascații la Crăciun și Anul Nou. Dar și la înmormântări însoțeau jalea bocitoarelor. Cântau la șezători, la întâlniri cu prietenii. Și chiar dacă azi fluierașii nu mai cântă chiar la orice ocazie, spun că fluierul e iubit de Domnul. În Moldova, se crede că muzica lui e curată și poate fi ascultată și în post, când petrecerile sunt interzise. Iar cine iubește fluierul cântă ca în baladă: „Fluieraș de fag, / Mult zice cu drag! / Fluieraș de os, / Mult zice duios! / Fluieraș de soc, / Mult cântă cu foc!”.

O NOUĂ ȘANSĂ LA VIAȚĂ PENTRU EFREM

Efrem, băiețelul nostru, care a supraviețuit ca prin minune unor proceduri complicate în Germania, a ajuns din toamna anului trecut la Madrid. După aproape doi ani petrecuți la Spitalul Marie Curie din București, lui Efrem i s-a făcut, în capitala Spaniei, un transplant multivisceral (ficat, intestine, stomac și pancreas) o procedură medicală extrem de grea, care a putut fi efectuată de către specialiștii spitalului La Paz din Madrid.

Efrem, băiețelul nostru minune, s-a născut fără legătura esofag-stomac, o afecțiune care nu-i permite să fie hrănit normal pe guriță, ci doar printr-un tub introdus chirurgical în stomac. Din această cauză, am plecat în Germania pentru proceduri de alungire a esofagului și pentru a face conexiunea cu stomacul. Acolo lucrurile nu au mers bine și băiețelul nostru a fost la un fir de păr de moarte. Chiar dacă doctorii de acolo ne-au recomandat deconectarea de la aparate, noi, cu nădejde la Dumnezeu, Maica Domnului, Sfântul Efrem cel Nou și Sfântul Mina, am decis să luptăm pentru viața copilului nostru.

După experiența nefericită din Germania, am solicitat un transfer la Spitalul Marie Curie, unde am fost tratați foarte bine în secția domnului doctor Cătălin Cîrstoveanu. Starea de sănătate a lui Efrem a evoluat bine în țară și pentru câteva luni chiar am ajuns acasă, acasă însemnând pentru noi apartamentul Asociației Magic din București, care ne-a găzduit gratuit pe toată perioada cât Efrem a fost internat. În acest timp, a venit pe lume și fetița noastră, Maria-Mina, care acum are un anișor și pe care am numit-o așa în cinstea Maicii Domnului, care a fost mereu alături de noi și de Efrem, și în cinstea Sfântului Mina, către care eu și soția mea avem mare evlavie.

PLECAREA SPRE SPANIA

Din păcate, starea lui Efrem s-a deteriorat și a trebuit din nou internat. Analizele nu au mai ieșit bune ca altă dată, iar noi ne-am trezit acasă cu o hemoragie puternică la burtică, Efrem ajungând din nou în stare gravă la secția de chirurgie a spitalului din București. Hrănirea exclusiv parenterală (pe venă), antibioticele și infecțiile cu care ne-am luptat continuu au dus la distrugerea ficatului, care nu a mai făcut față cu coagularea sângelui, iar Efrem avea aproape zilnic hemoragie. Medicii au făcut tot ce a depins de ei să-l stabilizeze, au făcut transfuzii peste transfuzii, plasmă, imunoglobuline și în mare parte l-au stabilizat, dar după o perioadă a fost tot mai greu și nu mergeam spre bine. Efrem se stingea din nou în fața noastră și am trecut prin clipe foarte grele. Starea lui s-a înrăutățit de la lună la lună și s-a luat decizia transferului către Spitalul La Paz, singura șansă a lui Efrem la o viață nouă.

Cu un copilaș în spital în stare gravă și cu o fetiță acasă aflată în grija bunicilor, am hotărât să luăm drumul Spaniei pentru o procedură disperată, dar una care însemna ultima șansă la viață a lui Efrem: transplantul multivisceral.

Doctorul Cîrstoveanu, împreună cu Asociația Blondie, ne-au transportat spre Madrid într-un avion privat. Aici am fost preluați în regim de urgență, iar medicii spanioli au fost nemaipomeniți. Au reușit să-l stabilizeze pe Efrem, ne-au pus pe lista de așteptare pentru transplant și a rânduit Dumnezeu ca într-o lună de la trecerea noastră pe listă să apară un donator. Procedura a fost foarte grea, a durat de la 10 seara până la 7 dimineața, iar doctorii spanioli ne-au mărturisit că operația presupune un risc ridicat de mortalitate și să fim pregătiți pentru orice. Ne-au zis că principala problemă nu e transplantul în sine, ci scoaterea ficatului bolnav, care poate duce la hemoragie masivă și la pierderea pacientului. Dar doctorii s-au descurcat absolut minunat, iar procedura a fost un succes. Vrem să le mulțumim pe această cale tuturor celor care s-au rugat pentru noi în timpul acestei operații și care ne-au fost alături. Sunt, cred, mii de oameni din toată țara care au făcut front comun în rugăciune pentru băiețelul nostru, mai ales că a ajuns public cazul lui Efrem și o mulțime de oameni au empatizat cu durerea noastră și ne-au sprijinit și moral, și financiar.

Faptul că Efrem și-a revenit după acest transplant este o minune pe care și doctorii au mărturisit-o. Ei sunt mirați de evoluția bună a lui Efrem, iar pentru prima dată în aproape patru ani, procedurile medicale ne dau nădejde în vindecarea băiețelului nostru, care a trecut de cel puțin patru ori pe lângă moarte. Dar Dumnezeu l-a salvat de fiecare dată. Drumul spre vindecare a lui Efrem este încă în desfășurare și mai sunt multe obstacole de trecut, dar cel mai mare și mai greu obstacol a fost depășit cu bine.

În acest moment, băiețelul nostru se află pe salon, am scăpat de terapia intensivă. Încă are esofagul întrerupt, este o procedură pe care medicii au ales-o pentru a lăsa organele transplantate să se vindece. Efrem este vesel, se bucură de viață, bate din palme, citește cărticele cu ilustrații, ascultă cântecele și-i place în mod deosebit să asculte emisiunile online ale părintelui Nicolae Dima și ale părintelui Pimen. Părintele Dima ne-a fost un mare sprijin, din toate punctele de vedere, în toată perioada cât am stat la București și nu numai. Și noi ne-am rugat pentru Ecaterina, fiica părintelui, să scape cu bine de boala ei și a rânduit Dumnezeu de s-au mai stabilizat lucrurile pentru noi toți.

VIZITAŢI DE PREASFINŢITUL EPISCOP TIMOTEI

Cazul lui Efrem a atras și atenția Episcopiei Spaniei și Portugaliei, care are sediul la Madrid. Preasfințitul Părinte Timotei, Episcopul Spaniei și Portugaliei, împreună cu Preasfințitul Părinte Teofil de Iberia, cu toți preoții Catedralei din Madrid și împreună cu comunitatea locală, au sărit în ajutorul lui Efrem și în sprijinul nostru, răvășiți după aproape patru ani de spitalizare continuă.

Într-una din zile, când Efrem era la terapie intensivă aici, la Madrid, și nu se simțea foarte bine, am avut parte de o surpriză plăcută, ce ne-a ridicat foarte mult moralul. A venit la noi în vizită Preasfințitul Părinte Timotei, care l-a împărtășit pe Efrem și i-a citit rugăciuni pentru însănătoșire grabnică. Prezența Preasfinției Sale ne-a încurajat foarte mult și ne-am dat seama că, deși suntem departe de casă, nu suntem singuri la Madrid. Iar pentru că aici avem costuri foarte mari de trai, Episcopia Spaniei și Portugaliei ne-a ajutat și din punct de vedere financiar.

Efrem este împărtășit în fiecare săptămână de Părintele Efrem de la Catedrala din Madrid, care ne vizitează împreună cu părintele diacon Ioanichie, nimeni altul decât unul dintre colegii mei de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia.

După fiecare Sfântă Împărtășanie, lucrurile se schimbă în bine pentru copilașul nostru. Le mulțumim Părinților pentru tot ce fac pentru noi, pentru tot ajutorul pe care ni l-au acordat, din toate punctele de vedere!

Călin BICĂZAN

VIAȚA DE CIOBAN

E vară! Toată lumea pleacă în concediu: ba la mare, să se bucure de valurile călduțe și de briza răcoritoare, ba la munte, să cutreiere codrii și pășunile. Și ce frumos e când auzi, pe munte, sunetele dulci ale fluierului ciobănesc și mai molcome ale tălăngilor purtate de oi! Turmele pasc pe pășunile montane de mii de ani. Parcă nimic nu s-a schimbat. Și în epoca digitalizării, ciobanii au aceleași griji ca odinioară. Și aceleași bucurii …

O ocupație străveche

Păstoritul este una dintre cele mai vechi ocupații ale locuitorilor de pe meleagurile noastre. Sute de ani, până în perioada comunistă, mai ales în zonele de munte, bunăstarea familiilor s-a socotit în numărul de animale crescute în gospodărie. Cine avea vite avea lapte și brânză pentru tot anul, forță de muncă pentru lucrările agricole și transport, îngrășăminte naturale pentru îmbunătățirea ogoarelor și a pășunilor. Iarna, vitele erau îngrijite acasă, iar vara, trimise la munte, la pășunea de vară. De aceea, ciobanii pricepuți erau foarte respectați! De ei depindea bunăstarea multora!

Meseria de cioban se învață, ca multe altele, de mic. Băieții de 10-12 ani începeau ca strungași: la fiecare stână trebuia să fie un băiat care prindea oile și le ducea la strungă, să le mulgă ciobanii. Pe la 16-17 ani, venea timpul să ajute păcurarii să ducă oile la păscut. Așa învățau locurile bune și locurile rele, unde creșteau plante otrăvitoare sau apa nu era bună de băut, unde pândeau urșii. Mai învățau și să mulgă și atunci erau angajați la stânele mari, în calitate de „vătaf” sau „mulgător”.

Câțiva ani mai târziu, deveneau „păcurari” („ciobani”). Numărul păcurarilor dintr-o stână depinde de numărul oilor. La o stână cu 600-700 de oi, este nevoie de 4-5 ciobani. Aceștia sunt tocmiți pe perioada cât stau la munte. Puține sunt stânele cu oi aparținând unui singur proprietar, de obicei, se asociază mai mulți și își pasc oile împreună, împărțind cheltuielile. La turmele cu peste 1.000 de oi, se angaja și un ajutor de baci, numit „tritibaci” sau „sâmbraș”. Oile sterpe (fără miel, deci, fără lapte în anul respectiv) și berbecii sunt păscuți separat, de un „sterpar”. Rolul său e important, căci, dacă le îngrijește bine, oile vor făta în anul următor.

Cel mai important om în stână este „baciul”, cel care pregătește brânza. În multe regiuni, odinioară, baciul era angajat de către proprietarii oilor. Sarcina lui principală era să facă brânza bine, să țină peste iarnă. Gătea pentru ciobani și, în general, rânduia toate treburile stânei. Pentru munca și priceperea lui, era plătit în oi, brânză, haine și opinci. De exemplu, în Munții Rodnei, la începutul secolului XX, primea drept plată 6-8 „ferii” de brânză (o „ferie” având 13-14 kilograme), 1-2 berbințe de jintuit (lichidul gros rămas după stoarcerea cașului), o pereche de opinci. Dacă baciul era și păcurar, primea plata în oi: din 15 oi, una era a lui. Una peste alta, era o plată bună în acele vremuri. Cei cu oi mai puține dădeau haine (cioareci, cămăși) sau o sumă de bani pentru fiecare oaie. Ciobanii primeau și ei brânză, oi și haine, dar valoarea totală a plății era mai mică.

Însă în prezent, la turmele unde sunt oi aparținând mai multor proprietari, de obicei, fiecare proprietar este baci pentru perioada de timp cât are dreptul să își ia brânza. Mulge toate oile și face brânza, plătește ciobanii și mâncarea lor, le gătește. În Valea Jiului, soțiile își însoțesc soții la stână, ca să îi ajute. Vin și copiii, ajută ca strungași și se bucură de câteva zile de vacanță la munte. Și mulți dintre cei mici ajung să îndrăgească aceste animale și să aibă și ei oile lor mai târziu …

Pentru a ști câte zile are dreptul să ia brânza, când se duc oile la munte, proprietarii se adună toți și măsoară cantitatea de lapte pe care o dau oile proprii. Obiceiul se numește „măsuratul oilor”. Așa se procedează în Câmpia Transilvaniei, în Țara Hațegului, în Valea Jiului …

Haine ciobănești

În zilele noastre, ciobanii îmbracă salopete, pulovere groase și pufoaice impermeabile, cizme de cauciuc peste ciorapi de lână împletiți. Doar pălăria tradițională, neagră, și bâta lungă din lemn de corn mai amintesc de ciobanii de odinioară. Bâta este arma lor. Cu cât curaj o aruncă în animalele sălbatice, izgonindu-le!

Pe vremuri, păcurarii știau să își pregătească hainele astfel încât să îi protejeze de intemperii, de murdărie și mai ales de purici: își fierbeau cămășile, croite din țesătură de cânepă rezistentă, și cioarecii sau pantalonii în „galascău” (sulfat de cupru) și scoarță de arin negru. Apoi ungeau cămașa de două-trei ori cu unt fiert în sânge de oaie. Când se usca bine, devenea negricioasă și impermeabilă. Unii păcurari își vopseau și cioarecii, făcuți din pănură (stofă de lână țesută în casă, pufoasă, îndesită la piuă), fierbându-i în scoarță de arin roșu. Alții purtau cioareci din pănură de lână neagră sau sură. Picioarele se acopereau și cu obiele albe de pănură, uneori vopsite în roșu, să fie mai rezistente. În picioare, purtau opinci. Obielele erau legate pe picior cu ațe făcute din păr de capră, de coamă sau de coadă de cal. Peste cămașă purtau un pieptar scurt, din piele de oaie, încheiat la subțioara stângă. Deasupra, suman din pănură neagră. Vara, pălăria era unsă cu unt fiert cu rășină, ca să fie impermeabilă. Când era frig, purtau căciulă neagră sau albă din piele de miel.

Prin Munții Rodnei, până la Al Doilea Război Mondial, ciobanii își prindeau la mijloc un șerpar, o curea mai lată sau mai îngustă, împodobită cu ținte. Aveau și o straiță de piele, frumos împodobită, și câte o pungă de piele moale, de oaie, împodobită cu mărgele, unde țineau tutunul. Aceste obiecte se vindeau când renunțau la meserie sau se păstrau ca amintire a frumoșilor ani de ciobănie …

Viață de cioban

Cui îi place, e o viață frumoasă! Sus, în singurătatea munților … Treburile nu par complicate, dar cer îndemânare, putere și mai ales curaj. Și răbdare. Nu e ușor să porți răspunderea atâtor oițe!

Ciobanii urcă la pășunea de la munte abia la sfârșitul lui mai, când iarba a crescut destul, reperul lor temporal fiind Sfinții Constantin și Elena. Urcușul poate dura o zi, două, depinde de distanță. Oile urcă în ritmul lor. Odinioară, bagajele le duceau pe măgari, iar ciobanii urcau pe jos, conducând turma pe drumuri știute din bătrâni. Acum, există ATV-uri pentru zonele greu accesibile, mașini de teren, și aprovizionarea se face mai ușor și mai des.

După ce se adună toți proprietarii și măsoară laptele, ca să știe câtă brânză ia fiecare proprietar, la stână treburile intră în făgașul lor normal, fiind aceleași de generații. Păcurarii merg pe rând, câte doi, cu oile la păscut, însoțiți de câini învățați, după mulsul de dimineață. La prânz, le aduc și le mulg iar. După o scurtă odihnă, le poartă iar pe pășune, până seara, când iarăși le mulg. Cei rămași la stână nu stau degeaba: taie lemne, aduc apă, îl ajută pe baci să facă brânza. Când pășunea se murdărește (de la atâtea sute de oi), o schimbă. În urma lor, iarba se regenerează, bună pentru pășunat în anii următori.

Mâncărurile sunt simple. Se consumă produsele secundare ale brânzei: urdă, jintuitul, cu mămăligă. Ciorbă de cartofi, de fasole verde, legume aduse din sat. Carne de oaie, proaspătă, dacă vreo oaie e rănită de moarte, sau carne conservată din toamnă, slănină. În prezent, se aduc alimente mai ușor din sat și mesele sunt mai variate. Dar miercurea și vinerea și în posturi toți din stână țin post negreșit! Dacă ei ar mânca carne, l-ar putea ține de rău pe urs că încearcă să le fure oaia? Se povestește, în Valea Jiului, despre o băciță bătrână, foarte credincioasă și postitoare, care a ieșit liniștită din stână când ursoaica cu pui a atacat turma și i-a spus: „Aici e locul meu, tu du-te!” Și ursoaica s-a dus fără să îi facă pagubă!

Ciobanii trăiesc în bună înțelegere. După cină, se adună în jurul focului. Cântă din trișcă (fluier), povestesc tot felul de întâmplări, glumesc, râd, țin sfat. Seara, se culcă lângă oi, cu un câine învățat alături, care îi scoală, prin lătrăturile lui, dacă vreo dihanie se apropie de turmă. Atunci se trezesc, aleargă la turmă și strigă asurzitor, purtând foc și lumină, iar mai nou, aruncă petarde, ca bubuitura să o sperie. Și asta, toată vara. Toamna, când e frig și iarba s-a veștejit, coboară cu oile, încetișor, pe aceleași cărări. Unii se întorc acasă. Alții, cu oi mai multe, pleacă în transhumanță, căci la câmpie iarba crește până târziu. Abia spre Crăciun se întorc acasă. Odinioară, băteau cu turmele drumurile până în țările vecine! Dar acum drumurile oilor au rămas doar poveste …

Ana PASCU

SUNĂTOAREA, PLANTA SFÂNTULUI IOAN

Dacă te plimbi vara prin poienile de la munte sau de pe marginea drumurilor, sigur ai observat o plantă cu flori galbene-aurii, ce par să capteze toată energia soarelui. Pentru mulți, e doar o buruiană. În realitate, sunătoarea (Hypericum perforatum) este una dintre cele mai fascinante plante din flora noastră, având o istorie plină de legende medievale, denumiri mistice și o chimie internă foarte puternică.

Sunătoarea este cunoscută și ca „sângele-Sfântului-Ioan”. Această denumire nu este doar o potrivire de nume, ci este strâns legată de o coincidență calendaristică și de o reacție chimică interesantă. Iată de ce!

Planta atinge perioada maximă de înflorire în jurul datei de 24 iunie, zi în care creștinii sărbătoresc Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. În Evul Mediu, oamenii credeau că plantele culese în această noapte magică, când solstițiul de vară oferă cea mai lungă zi din an, au proprietăți accentuate. Iată prima coincidență calendaristică. Acum te provoc să iei florile galbene de sunătoare sau bobocii nedeschiși și să îi strângi puternic între degete. Vei avea o surpriză: degetele tale se vor păta instantaneu cu un lichid roșu-intens, ca sângele. Legenda spune că acest lichid roșu reprezintă sângele Sfântului Ioan, vărsat în momentul tăierii capului, moment cinstit în Biserică în data de 29 august. Știința ne lămurește că această culoare roșie are legătură cu o substanță chimică complexă numită hipericină, care este localizată în petale și în frunze, fiind un pigment extrem de puternic. Aceasta este cea de-a doua coincidență. Vezi cât de puternic au legat țăranii români această plantă de viața Sfântului Ioan Botezătorul? Așa făceau ei, asociau fiecare moment din viețile sfinților cu darurile oferite de Dumnezeu pe pământ. Dar să vedem și de ce a primit în spațiul românesc numele de „sunătoare”.

Numele plantei este o lecție de lingvistică și biologie. În limba română, „sunătoare” provine din latinescul „(herba) sanatoria”, care înseamnă „plantă care vindecă”. În timp, oamenii au asociat cuvântul cu verbul „a suna”, deoarece toamna, când planta se usucă, capsulele cu semințe devin niște minuscule maracase: la cea mai mică adiere de vânt, semințele se lovesc de pereți și scot un foșnet metalic, ca un clinchet. Dacă analizăm numele ei științific, Hypericum perforatum, descoperim detalii și mai interesante. Hypericum perforatum vine din greaca veche („hyper” = „peste”, „eikon” = „imagine”). Oamenii i-au dat acest nume deoarece agățau planta deasupra statuilor sau a icoanelor pentru a alunga spiritele rele și energiile negative, iar dacă ridici o frunză de sunătoare spre cer, în lumină, vei fi convins că cineva a împușcat-o cu o armă în miniatură, pentru că pare plină de sute de găurele. În realitate, frunza nu este perforată; acele puncte translucide sunt pungi microscopice de ulei esențial, care lasă lumina să treacă.

Datorită florilor sale galbene și înfloririi în preajma solstițiului de vară, sunătoarea a fost considerată o reprezentare a soarelui pe pământ, având rolul de a aduce lumină și de a alunga întunericul și depresia. De aceea, în trecut, se spunea că sunătoarea „alungă demonii tristeții”. Astăzi, medicii și laboratoarele de cercetare au tradus această metaforă în termeni chimici. Sunătoarea este considerată un antidepresiv natural puternic, folosit în medicină pentru combaterea anxietății și a stărilor de melancolie. Cum reușește asta? Substanțele active din plantă, în special hipericina și hiperforina, acționează direct la nivelul creierului. Ele blochează reabsorbția unor neurotransmițători esențiali, cum ar fi serotonina, substanța responsabilă pentru starea de fericire și relaxare, și dopamina, substanța responsabilă pentru motivație. Practic, planta ajută creierul să păstreze mai mult timp acești „hormoni ai fericirii” în sistem.

Mai mult decât atât, sunătoarea este bogată în flavonoide, taninuri și catehină, principii active antioxidante cu rol important în apărarea organismului. În plus, aceasta conține acid clorogenic și uleiuri volatile, ce au proprietăți calmante și antiinflamatoare, dar și saponine, cunoscute pentru calitățile lor antibacteriene.

Prin urmare, consumul de sunătoare are următoarele avantaje: reduce severitatea sindromului picioarelor neliniștite, asigură funcționarea normală a sistemului hepato-biliar și sprijină detoxifierea ficatului, reduce inflamațiile și durerile, reduce afecțiuni ale cavității bucale și ale faringelui dacă se face gargară cu ceai de sunătoare, diminuează simptomele psoriazisului, calmează bufeurile și palpitațiile, reduce simptomele asociate menopauzei și sindromului premenstrual, ameliorează simptomele de gripă și răceală, grație proprietăților antivirale și antiseptice, ameliorează migrenele, ajută la vindecarea mai rapidă a rănilor, a tăieturilor, a plăgilor sau a eczemelor, calmează senzațiile de usturime și de arsură de la nivelul pielii, atenuează durerile de stomac, previne și ameliorează problemele digestive. Și, mulțumită proprietăților sale antiseptice și antiinflamatoare, uleiul de sunătoare (macerat din florile care lasă acea culoare roșie) este un remediu excelent pentru arsuri, răni sau cicatrici, accelerând regenerarea pielii.

Pentru că are efecte atât de puternice asupra corpului, sunătoarea vine la pachet cu un avertisment major, de care trebuie să ții cont. În primul rând, hipericina din plantă absoarbe lumina solară într-un mod agresiv. Dacă bei ceai de sunătoare sau aplici ulei de sunătoare pe piele și apoi ieși la plajă sau la o plimbare în soare puternic, te poți alege cu arsuri solare severe și pete pe piele. Planta te face foarte sensibil la razele UV. În al doilea rând, trebuie să fii precaut la interacțiunea ei cu medicamentele. Sunătoarea este cunoscută în farmacologie ca un „inductor enzimatic”. Ea activează intens ficatul, făcându-l să curețe corpul mult mai repede de alte substanțe. Asta înseamnă că, dacă iei anumite medicamente, cum ar fi antibioticele, sunătoarea le va distruge efectul înainte ca ele să apuce să te vindece.

Sunătoarea este dovada perfectă că granița dintre legendă și biochimie este extrem de subțire. Este o plantă fascinantă, dar care cere respect și cunoaștere înainte de a fi folosită. De asemenea, te invită și pe tine să îți cunoști bine corpul, pentru a reuși să realizezi cu adevărat chimia dintre el și plantă.

Doamna Marica Brâncoveanu – „Dumnezeu Sfântul să ne facă nouă mila Sa”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 1-2 iulie 2025, a aprobat canonizarea a 16 femei cu viață sfântă; două dintre aceste sfinte femei poată numele Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), prima – Doamna Marica (Maria, n. cca 1663-†dec. 1729) – fiind soția sa, a doua – Elisabeta (Safta, cca 1776-†11 aug. 1857) – fiind soția ultimului descendent pe linie masculină, banul Grigore Brâncoveanu (1771-1832).

Doamna Marica s-a născut în familia boierilor din Negoești sau din Târgșor, menționată în documente începând cu sfârșitul veacului al XVI-lea. Era nepoata domnitorului Antonie din Popești (mart. 1669-febr. 1672) și fiica postelnicului Neagu (†1681) din Negoești (sau din Popești). În 1673-1674, Marica a devenit soția celui de-al doilea postelnic, Constantin, fiul lui Papa din Brâncoveni (†1655) și al Stancăi Cantacuzino, fiica marelui postelnic Constantin Cantacuzino (†20 dec. 1663). Paisprezece ani mai târziu, la 29 octombrie/8 noiembrie 1688, a devenit doamnă a Țării Românești.

S-au născut din această căsătorie unsprezece copii, în această ordine: Stanca (cca 1676-1714), Maria (cca 1678-1697), Ilinca (cca 1682-ante 1729), Constantin (cca 1683-1714), Ștefan (cca 1685-1714), Safta (cca 1686-1747), Radu (Răducan, cca 1690-1714), Ancuța (cca 1691-1730), Bălașa (1693-1754), Smaragda (Smaranda, cca 1696-1719/1720) și Matei (Mateiaș, cca 1702-1714). Toți feciorii au fost executați împreună cu părintele lor la 15/26 august 1714.

Așa cum rezultă din testamentul său, Doamna avea propria avere pe care o administra, constând din moșii și alte proprietăți moștenite sau cumpărate. Dispunând de aceste resurse și însuflețită de „râvnă către cele dumnezeiești”, Doamna Marica este, singură, ctitora unor lăcașuri sfinte. Așa subliniază biograful oficial al domnitorului, logofătul Radu Greceanu: „luminata şi preacreștina” Doamnă, „cu acea iarăși către cele dumnezeieşti râvnă fiind, măcar că şi alte multe zidiri au făcut şi cu dă toate podoabele minunat le-au înfrumuseţat şi le-au îngrijit …”. Astfel, Marica Brâncoveanu este ctitora Bisericii Dintr-o zi din București (sept. 1702 – data pisaniei), a bolniţei de la Hurezi (20 sept. 1696 – data pisaniei), a Mănăstirilor Viforâta (1712-1713, județul Dâmbovița) şi Surpatele (1 aug. 1706 – data pisaniei, județul Vâlcea). Nu în ultimul rând, în 1708, Doamna s-a îngrijit de „prefacerea” și zugrăvirea ctitoriei bunicului său, Antonie-Vodă din Popești, din incinta curții domnești de la Târgșorul Vechi, cunoscută și sub numele de Mănăstirea Turnu, ridicată pe temeliile vechii biserici a lui Vlad Țepeș (1461). Foarte probabil, biserica din Berivoii Mari, localitate din Țara Făgărașului, este o altă ctitorie, satul făcând parte din moșia sa. Tuturor acestor ctitorii, dar și altor așezăminte brâncovenești, le-a dăruit odoare și odăjdii, relicvare și cărți liturgice. Se cuvine remarcat că multe dintre aceste danii le face în nume personal, fără ca numele domnescului ei soț să fie pomenit.

În 1714, i-a fost dat acestei Doamne evlavioase și milostive să îndure cea mai cumplită suferință care se poate închipui: să își vadă toți feciorii executați împreună cu soțul ei. I-a rămas alături Domnitorului până în ultimele sale clipe, a fost martora mazilirii sale la 24 martie/4 aprilie 1714, în Miercurea Săptămânii Patimilor, și a fost reținută în aceeași zi, împreună cu ceilalți membri ai familiei Brâncoveanu. În Vinerea Mare, 26 martie/6 aprilie 1714, către orele 21, împreună cu feciorii și ginerii lor, Doamna l-a însoțit pe Domnitor pe „Drumul Calvarului” spre Istanbul, unde s-a consumat „tragedia Brâncovenilor”.

După „aproape trei săptămâni”, la 18/29 aprilie, cortegiul a ajuns în Constantinopol. Brâncovenii și însoțitorii lor (aproximativ 200 de persoane, potrivit unui izvor otoman) au fost aruncați într-o temniță a fortăreței Yedikule (cunoscută pentru cele șapte turnuri – Yedikule hisarı). Doamna și-a însoțit soțul în temniță; în vreme ce Domnitorul era închis într-o carceră subterană, numită „Groapa Sângelui”, Doamna Marica era deținută într-o „odaie de sus, bine păzită”, din aceeași închisoare.

În următoarele aproape patru luni, Sfântul Domnitor a fost supus, în repetate rânduri, poate chiar zilnic, dacă dăm crezare unor rapoarte diplomatice, unor interogatorii însoțite de „cruzimi de nedescris”, de la zdrobirea membrelor și arderea cu fierul roșu la smulgerea unghiilor, a dinților și a limbii. Torturile aveau loc atât în închisoarea Yedikule, cât și în închisoarea aflată sub controlul comandantului unuia dintre detașamentele de gardă personală a sultanului (bostāngi-bași), numită în izvoare Furnus (Fornetta). Ceea ce întrecea orice cruzime era faptul că torturarea Domnitorului avea loc în prezența soției și a fiilor, iar a feciorilor, în prezența părintelui și a mamei lor. De asemenea, privată de libertate, Doamna Maria a suportat mari umilințe, fiindu-i confiscați banii și bijuteriile pe care le avea asupra sa.

Supliciul Domnului Brâncoveanu și al fiilor săi a luat sfârșit duminică, 15 august/26 august 1714, când, alături de Ianache Văcărescu, au fost decapitați în fața „chioșcului de pe țărmul mării” (Yalı-Köșkü), „într-o mică piață lângă serai”, în prezența sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730), a înalților demnitari otomani și a ambasadorilor străini.

Execuția nu a însemnat sfârșitul suferinței Brâncovenilor, pentru că Doamna Marica, domnița Bălașa și Anița Balș, nora, nepoții, ginerii și boierii care l-au însoțit pe Domnitor la Constantinopol au rămas în detenție, iar unele surse se referă chiar la condamnarea la închisoare pe viață a Doamnei. Timp de șapte luni (până la sfârșitul lui martie 1715), Brâncovenii au rămas în custodia lui bostāngi-bași, la Fornetta, dar sultanul era tentat să consimtă la eliberarea lor după ce se va achita o răscumpărare importantă. Prețul răscumpărării a fost strâns cu mari eforturi de membrii familiei Brâncoveanu, prin credite la o dobândă exorbitantă de 30 %, și astfel a fost achitată marelui vizir Silahdar Dāmād ‘Alī Pașa (1713-1716) suma de 50.000 de reali. Din nefericire, prin mituirea marelui vizir, Cantacuzinii au obținut revocarea firmanului de eliberare și trimiterea Brâncovenilor în surghiun la Kütahya, în regiunea muntoasă din nord-vestul Asiei Mici. Exilul a luat sfârșit în ultimele luni ale anului 1716, când autoritățile otomane au îngăduit repatrierea Brâncovenilor, în urma intervenției fraților Nicolae și Ioan Mavrocordat, primii domni „fanarioți” ai Țării Românești, și insistenței Patriarhului Hrisant Notaras (1707-1731) al Ierusalimului.

În ianuarie 1717, Marica Brâncoveanu, domnița Bălașa, nora Anița și ginerii Domnitorului au revenit în Țara Românească. Singura sa dorință, în anii care-i mai rămăseseră, era ca „Dumnezeu Sfântul să ne facă nouă mila Sa” sau ca „Dumnezeu Sfântul […] de acum înainte să ne fie cu îndurare și să oprească mânia Lui dreaptă pornită asupră-ne, păzindu-ne de și mai rele”.

Întrucât situația materială a familiei era împovărătoare și Brâncovenii se îndatoraseră mult în perioada detenției și a exilului, în următorii ani, nefericita Doamnă s-a preocupat de recuperarea domeniului fostului domnitor din Țara Românească și Ardeal și a bunurilor mobile neconfiscate de Poartă (depozitele de la Zecca Veneției sau din bănci vieneze).

În ultimii ani ai vieții sale apăsate de suferință, Doamna Marica și-a îngropat două fiice, pe domnițele Smaragda (†cca 1719-1720) și Ilinca (cca 1682-ante 1729). Singura sa mângâiere erau cei doi nepoți, Constantin (al III-lea), fiul lui Constantin al II-lea, și Maria (Măriuca, Măriuța), fiica celui de-al doilea fiu, Ștefan, și gândul că adusese în țară, în iulie 1720, în secret și cu mari eforturi, rămășițele Domnitorului Martir, probabil și ale fiilor săi, acestea fiind înmormântate în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din București, ctitoria sa, într-un mormânt fără epitaf.

Suferințele acestei sfinte femei s-au încheiat în ultimele zile ale lui decembrie 1729. Trupul său a fost așezat în gropnița Brâncovenilor de la Sfântul Gheorghe-Nou, alături de soțul ei, așa cum își exprimase hotărârea încă din iulie 1720. Toate încercările vieții sale – execuția soțului și a celor patru fii, exilul, dispariția prematură a patru fiice – au fost învinse prin credință și încredere neclintită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Lector dr. Sebastian NAZÂRU

Volumul dedicat copiilor intitulat Viața Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica și publicat de curând la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, în cadrul colecției „Chipuri ale sfințeniei”, continuă seria vieților de sfinți, prieteni ai lui Dumnezeu, care au lăsat toate cele lumești și au căutat să-L urmeze întru toate: credință, ascultare, fapte bune, dorind să se desăvârșească după chipul și asemănarea Lui.

Cum L-a cunoscut Sfântul Ierarh Calinic pe Dumnezeu și care au fost bucuriile și greutățile sale pe drumul său spre desăvârșire, puteți afla din această carte scrisă de Narcisa-Mihaela Câdă și ilustrată de Corina Petre.

—————————————-

La Editura Basilica a apărut de curând cartea „Cum ar fi dacă Sfântul Gheorghe ne-ar vorbi? Viața Sfântului Gheorghe de la Cernica versificată pentru copii”, scrisă de Ani-Eliza Busuioc și frumos ilustrată de Corina Petre.

Micii cititori vor putea cunoaște prin intermediul unui text în rime cele mai importante etape din viața acestui Sfânt și principalele sale învățături. Ei vor descoperi că sfinții sunt vii și iubitori asemenea unor părinți, că le sunt mereu aproape și deschiși la dialog cu toți copiii.