Articole

DIN ÎNȚELEPCIUNEA COPIILOR

ÎNCEPUTURI

Trec vremuri prin nori așezând lesne ploaie
Și-n valuri se stinge o vară în sat,
Iar frunzele-anunță o toamnă greoaie
Ce-și lasă povestea pe unde-a apucat.
Se face văzută tiptil, de la margini,
Pe drum o zărești scoțând aburi și fum,
Împarte în juru-i grabnice sarcini
Și-un duh cu miros de rece și scrum.
Nu are chip, dar suflet arată,
Urzind totdeauna felurite culori,
Pe care le suflă acum, laolaltă,
Grădina-i de mult vitregită de flori.
Cunoaștem cu toții că vara-i un vis,
Ce-l așternem cu iz de copilărie,
Dar vântul zburdalnic pe-o frunză a scris
Că toamna-i o umbră de hărnicie!

text și ilustrație de Ana Iordan, clasa a X-a, Liceul „Nicolae Steinhardt” Asociația „Copil Dorit”, București

versuri de poveste

MULȚUMESC LUI DUMNEZEU!

Cui să-i fi trecut prin gând că un vânt puțin mai tare
Și trei frunze ce-au căzut duc la astă întâmplare?
Pân’ să pun eu cap la cap și să înțeleg ce-nseamnă,
Iată ce s-a întâmplat: m-am trezit în plină toamnă!
Și, de când am înțeles, zici că toamna a simțit,
Că exact din ziua-aceea, ploaia nu s-a mai oprit.
Apoi, parcă dintr-odată, frunzele s-au colorat
Și-ai să afli mai încolo ce mi s-a mai întâmplat.
Vezi copacul cel înalt, unde-s niște felinare,
Cel ce-i luminat de lună și de stele sclipitoare?
Dac-ai să privești mai bine, ai să vezi două căsuțe:
Sus de tot stau două doamne, parfumate și drăguțe.
Despre ele e povestea; mulțumesc lui Dumnezeu
Că atunci când mi-a fost greu, le-a adus în drumul meu.
Fac dulceață foarte bună din castane și din nuci,
O cunoaște toată lumea, chiar și puii de bursuci.
Mititeii, de mănâncă, imediat adorm, pe loc,
Iar mămicile-bursuci cumpără să-și facă stoc.
Chiar și noi, încă de-atunci, o mâncăm la mic-dejun,
Uneori la prânz și seara, că nu e ceva mai bun.
Sub căsuța lor, e-a mea. Stau aici doar de o lună,
Cu cei trei copii roșcați și soția mea, Alună.
Înainte locuiam la câțiva copaci distanță,
Să-ți arăt exact în care nici nu are importanță.
Iată cum s-a întâmplat: pe când noi mâncam clătite,
A-nceput o ploaie mare, ne-a luat pe nepregătite,
Iar un fulger, cel mai mare, s-a oprit chiar în copac
Și-am ajuns, într-o clipită, cu ai mei, pe străzi, sărac.
Am tot mers vreo patru ore, când în drum ne-a apărut
Un mic târg, o sărbătoare, iar o doamnă ne-a văzut,
Ne-a-ntrebat ce e cu noi, ce-am pățit, ce s-a-ntâmplat;
Când i-am spus, ne-au luat în brațe și cu toții ne-au pupat.
– Stați cu noi, măcar puțin, astăzi este sărbătoare,
E un târg micuț de toamnă, iar acum i-o jurizare:
Veverițe gospodine au făcut dulcețuri rare;
Cea mai bună și gustoasă va primi un premiu mare,
Iar apoi sărbătorim cu mult dans și cu mâncare.
Premiul unu, fii atent, l-au luat două mici doamne
Care, după ce au câștigat, ne-au spus, binevoitoare:
– Ați dori sa fim vecini? Premiul noi vi-l dăruim,
Să vă construiți o casă. Și, în plus, ne oferim
Să vă fim vecine bune, la un etaj mai sus de voi,
Să vă dăm chiar și plăcinte, să nu facem tărăboi,
Iar duminica, de vreți, ne vom lua cu toții de mână
Și-o să mergem, țopăind, la biserică-mpreună.
Iată-ne acum aici, foarte veseli, fericiți,
Niciodată n-am simțit că suntem așa iubiți.
Și, de nu mă crezi ce-ți spun, te invit în casa mea,
Chiar aici, în vizuină. Te rog frumos, nu ezita!
Am să-ți dau și din dulceața de castane și de nuci,
Care este foarte bună. Să sperăm c-ai să apuci …

Laura DINA

Dicționarul numelor de botez

SIMION, SIMONA

Aceste prenume provin dintr-un nume ebraic, „Shimeón”. Semnificația lui este explicată chiar în Vechiul Testament, căci Lia, mama care i-a pus fiului ei numele respectiv, a zis: „Domnul a auzit și mi l-a dat și pe acesta.” Prenumele are legătură cu verbul „shama”, „a auzi”, „a îndeplini”. A pătruns întâi în limba greacă, sub forma „Symeon”, dar mai exista un alt nume, „Simon”, format de la adjectivul „simós”, „cârn”. Fiind atât de asemănătoare, cele două s-au contopit. A fost purtat de Apostolul Petru, numit la început „Simon”, dar și de alți sfinți: Sfântul și Dreptul Simeon, Primitorul de Dumnezeu (3 februarie), Sfântul Simeon Noul Teolog (12 martie), Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, Rudenia Domnului (27 aprilie), Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat (24 mai), Sfântul Simeon Stâlpnicul, sărbătorit în 1 septembrie, Sfântul Simion Ștefan, Mitropolitul Transilvaniei (24 aprilie) și de mulți, mulți alții. Nu e de mirare că numele s-a răspândit în toată Europa și a ajuns devreme în țara noastră, unde este atestat, în documente, chiar din secolul al XV-lea. Fiind preluat de la slavi și destul de des utilizat, a cunoscut, de-a lungul vremii, forme numeroase: „Simeon”, „Semion”, „Simioana”, „Simin”, „Simina”, „Sămina”, „Siminel”, „Siminic”, „Simi”, „Siman”, „Simca”, „Sema”, „Seman”, „Semen”, „Seminea”, „Semenic”, „Semca”, „Simu”, „Simache”, „Simcea”, „Simoc”, „Simota”, „Simon”, „Simona”, „Simoneta”, „Simonela”, „Simonica”. În prezent, mai sunt folosite formele „Simion”, „Siminel”, „Simona” și „Simina”.

SÂNZIANA

Este un prenume feminin vechi, pornind de la numele unei plante ce înflorește vara și se utilizează pentru împodobitul gospodăriei și al crucilor de sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie). Cu formele „Sânzioana”, „Sâmziana” sau „Sâmzeana”, numele continuă în română denumirea latină, moștenită, a sărbătorii, care a dat naștere numelui plantei: Sanctus Dies Iohannis, adică Ziua Sfântului Ioan. Vechimea lui se observă din documente, unde apare încă din secolul al XVI-lea.

Ana PASCU

Cărțile Vechiului Testament

SĂ TRĂIASCĂ REGELE

( I Regi 10, 17 – 27)

Samuel a adunat poporul în Mițpa și a zis:

− Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu v-am izbăvit de egipteni și de toate împărățiile care vă apăsau. Dar voi acum ați lepădat nădejdea în Domnul Dumnezeul vostru, Care v-a scăpat din toate necazurile și nevoile, și ați cerut să aveți un rege care să vă conducă. Înfățișați-vă deci înaintea Domnului, după semințiile și după familiile voastre!

Apropiindu-se toate semințiile lui Israel, a fost arătată cea a lui Veniamin. Apoi, apropiindu-se familiile din seminția lui Veniamin, a ieșit la sorți familia lui Matri. După aceea, fiind aduși bărbații din familia lui Matri, a ieșit la sorți Saul, fiul lui Chiș, însă el nu era de găsit nicăieri.

− Va veni el oare aici? se întrebau oamenii.

Domnul le-a arătat locul unde se ascundea Saul, iar oamenii au alergat și l-au adus în mijlocul lor. Toți ceilalți erau mai scunzi decât el, ajungându-i doar până la umeri. Samuel le-a zis:

− Vedeți pe cine a ales Domnul? Nu este între tineri vreunul asemenea lui!

Atunci tot poporul a strigat:

− Să trăiască regele!

Samuel a spus poporului drepturile regelui, le-a scris în carte și le-a pus înaintea Domnului. După aceea, i-a lăsat pe toți să se întoarcă la casele lor.

Saul s-a întors și el la casa sa, în Ghibeea, iar alături de el au mers vitejii ale căror inimi fuseseră atinse de Dumnezeu. Iar oamenii netrebnici ziceau: Acesta oare ne va izbăvi pe noi? Și, disprețuindu-l, nu i-au adus daruri. Dar el s-a făcut că nu-i aude.

Ani-Eliza BUSUIOC

Învățăm din Sfânta Evanghelie

LA VOI CHIAR ȘI PERII CAPULUI, TOȚI SUNT NUMÃRAȚI. NU VÃ TEMEȚI!

(Matei 10, 23 – 31)

Când sunteți urmăriți într-o cetate, fugiți în alta. Adevăr vă grăiesc: nu veți sfârși cetățile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului.

− După ce le vorbește despre primejdiile prin care vor trece, Domnul le dă ucenicilor săi răgaz să se liniștească, spunându-le să nu-i înfrunte pe prigonitori, ci să fugă din calea lor. Pentru că apostolii erau la începutul propovăduirii lor, El le vorbește pe măsura înțelegerii lor. Nu le spune despre prigoanele de mai târziu, ci de cele dinainte de cruce și de Pătimirile Sale și îi încurajează că durata propovăduirii va fi mai scurtă decât parcurgerea cetăților lui Israel, până când El va fi lângă ei.

− De ce le spune: Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Îi este destul ucenicului să fie asemenea învățătorului și slugii asemenea stăpânului. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii Lui?

− Pentru a-i preveni și mângâia, în același timp. Fiindcă ei urmau să fie huliți, însă El Se arată a fi Stăpânul și Învățătorul tuturor, iar pe ei îi numește casnicii Lui, adică rude și prieteni. Le alungă teama, arătându-le că nu vor avea de răbdat mai mult decât va avea El Însuși.

Deci, nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns, care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case.

− Timpul va descoperi la lumină cele umbrite și oamenii își vor schimba înțelegerea despre propovăduirea apostolilor, nu-i vor mai numi pe ei înșelători, ci binefăcători și mântuitori ai lumii. Domnul pune în opoziție vorbirea lor din acel moment, un grup restrâns de ucenici într-un mic colț al Palestinei, și îndrăznirea viitoare a propovăduirii către întreaga lume, când vor străbate pământuri și mări, vorbind fără teamă înaintea tiranilor, a filosofilor și a retorilor. Evanghelia, tăinuită deocamdată, se va răspândi peste tot, iar faima rea pe care o aveau apostolii la iudei va pieri.

Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeți-vă mai curând de acela care poate să piardă în gheenă și sufletul, și trupul.

− Domnul îi înalță pe ucenicii Săi mai presus de toate grijile, de toate clevetirile și primejdiile, învățându-i să nu se teamă nici chiar de moartea silnică. Cum face asta? Arătându-le că tocmai pentru a scăpa de adevărata moarte, cea sufletească, trebuie să propovăduiască adevărul. Ei sunt învățați că moartea fizică nu înseamnă mare lucru, în comparație cu chinul veșnic, și, oricât s-ar strădui oamenii, ei nu au puterea de a ucide ceea ce este bun în apostoli. Domnul nu le făgăduiește că-i va scăpa de moartea trupească, ci-i convinge să o disprețuiască, întărind în sufletele lor nădejdea în nemurirea sufletului.

Nu se vând oare două vrăbii pe un ban? Niciuna dintre ele nu va cădea pe pământ fără să știe Tatăl vostru Ceresc. Iar la voi, chiar și perii capului, toți sunt numărați. Nu vă temeți! Voi sunteți pentru Dumnezeu cu mult mai de preț decât păsările!

− Domnul le arată că nu se întâmplă nimic în lume fără știrea lui Dumnezeu. Lor nu trebuie să le fie teamă de nimic, fiindcă Dumnezeu cunoaște totul despre viața lor și îi iubește cu mai multă căldură decât își iubește un tată copiii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei,

Text adaptat pentru copii de Preot Florin BUSUIOC

chipuri ale sfințeniei

Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoți cu norii apa din mare …

Cea mai cunoscută femeie imnograf ale cărei imnuri au fost incluse în cărțile de cult ortodoxe, precum Mineiele și Triodul, este Sfânta Casiana.

Aceasta s-a născut în secolul al IX-lea, între anii 805 și 810, în Constantinopol, primind la naștere numele de Icasia. Familia sa era foarte bogată, tatăl său având funcția de dregător la curtea împăratului.

În copilărie, Icasia a avut parte de cea mai aleasă educație. Pentru că era foarte frumoasă și provenea dintr-o familie aristocrată, a fost invitată la „înfățișarea mireselor”. Așa era obiceiul în acea vreme, ca împăratul să cheme la curtea sa toate fecioarele frumoase și educate, dintre care își alegea mireasa. Iar această „înfățișare” nu era doar o simplă expunere a fetelor, ci ele trebuiau să treacă și prin anumite probe, prin care să-și arate înțelepciunea.

Deci, Teofil al Constantinopolului, căci acesta era împărat în vremea aceea, a luat un măr roșu și se plimba printre tinerele fete, urmând să-l ofere celei care trecea testul său. Ajungând înaintea Icasiei și văzând frumusețea fecioarei, i-a spus:

– Toate relele au venit prin femeie!

Dar ea, fiind foarte înțeleaptă, i-a răspuns fără teama de a-l înfrunta pe împărat și de a-l contrazice:

– Da, dar și toate cele bune tot prin femeie au venit!

Icasia s-a referit la Maica Domnului, cea care a adus în lume nădejdea mântuirii, purtându-L în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Lumii. Văzând însă istețimea fetei și curajul de a-l înfrunta și simțindu-se umilit, Teofil i-a dat mărul altei fete. Icasia nu s-a supărat, ci a înțeles, povățuită de Sfântul Cuvios Teodor Studitul, că, prin această alegere a împăratului, ea a fost ferită de slava deșartă.

Atunci Icasia s-a îndepărtat de cele lumești, dedicându-și viața Mirelui Ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, întemeind o mănăstire în Xenolofos sau Evdomon, numită „a Icasiei”. Apoi și-a împărțit averea săracilor, s-a călugărit, primind numele Casiana, și a fost aleasă stareță a mănăstirii întemeiate de ea. De aici, s-a luptat împotriva celor care necinsteau sfintele icoane, deoarece împărații bizantini de atunci erau iconomahi, adică necinstitori de icoane. De asemenea, monahia Casiana compunea rugăciuni și imnuri bisericești, pentru care i s-a dus vestea. Auzind despre aceasta și împăratul și având în minte frumusețea ei, a vrut să o mai întâlnească o dată pe cea care a avut curajul să-i răspundă cu atâta înțelepciune și a plecat să o caute la mănăstirea întemeiată de ea. Dar Cuvioasa Casiana, aflând dorința lui, s-a ascuns, uitând pe masă imnul la care tocmai lucra: „Doamne, femeia ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosiță și tânguindu-se, Îți aduce Ție mir mai înainte de îngropare, zicând: «Vai mie, că noapte îmi este înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului! Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoți cu norii apă din mare! Pleacă-Te spre suspinele inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa-Ți plecăciune, ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg iar cu părul capului meu!».”

Dar Teofil, intrând în chilia ei și citind imnul, amintindu-și de fuga ei din această lume, a completat imnul încă neterminat astfel: „Sunetul acestor picioare auzindu-l cu urechile ei Eva în rai, întru amurg, de frică s-a ascuns.” Apoi a plecat.

Casiana, citind cuvintele completate de împărat și văzând că se potrivesc frumos cântării, a adăugat la sfârșitul lui: „Cine va cerca mulțimile păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, de suflete Mântuitorule, Izbăvitorul meu? Nu mă trece cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemăsurată milă!”.

Sfânta Casiana nu a scris doar acest imn, care se cântă în Miercurea Mare din Postul Paștelui, ci a scris și stihiri la Nașterea Domnului, la Buna Vestire și la sărbătorile unor sfinți, dar și canoane precum cel care se citește la Utrenia din Sâmbăta Mare. De asemenea, ea a scris și 261 de epigrame în versuri, prin care laudă virtuțile și mustră viciile. Toate acestea s-au păstrat mulțumită mănăstirii din vecinătatea mănăstirii Casianei, a studiților, care a avut un mare rol în reeditarea cărților liturgice bizantine în secolele IX – X.

La scurt timp după vizita împăratului Teofil, Sfânta Casiana a plecat din cetatea Constantinopol în Sicilia, împreună cu o altă monahie. De acolo a plecat în Creta, apoi pe insula Kassos, unde s-a nevoit într-o peșteră, numită până azi „A Bătrânei”. Aici și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Trupul ei a fost pus în raclă de piatră și înmormântat în biserica închinată Maicii Domnului din Empurio.

Pentru viața închinată Mirelui Ceresc, Sfânta Cuvioasă Casiana Imnografa este cinstită de Biserica Ortodoxă în 7 septembrie. De asemenea, ea este așezată la loc de cinste în Biserică și pentru opera sa bisericească, fiind singura femeie imnograf reprezentată pe prima pagină a unui Triod, tipărit la Veneția în 1601, care include reprezentări ale celor mai cunoscuți imnografi ai Bisericii.

Narcisa-Mihaela CÂDĂ

Lumea lui Dumnezeu

URIAȘELE TEROPODE

Suntem un subordin cuprinzând numeroase specii de dinozaurieni bipezi dispăruți și, poate nu vă vine să credeți, păsările de astăzi! Numele, format din două cuvinte grecești, „thêrion” („fiară, animal sălbatic”) și „poús, podós” („picior”), înseamnă „picior de bestie”. Tyrannosaurus rex, pe care l-ați văzut prin filme ca strașnic prădător, a fost unul dintre noi. Cu siguranță v-ar fi plăcut să ne cunoașteți!

Să ne prezentăm …

După socotelile oamenilor, am trăit din triasicul târziu până în cretacic, cuprinzând și jurasicul. Adică cu foarte, foarte mult timp în urmă. Am fost animale extrem de diferite, de la unele foarte mici, microraptorii cântărind un kilogram, până la uriașii tiranozauri de 8 – 14 tone. Am umplut lumea, ocupând cerul, apa și pământul. Cele mai multe specii erau carnivore, altele au fost erbivore, piscivore, insectivore și omnivore. Ce aveam în comun? Faptul că eram bipede, utilizând, pentru locomoție, membrele din spate. Am locuit pe toate continentele. Spinosaurus trăiau în Europa, Africa, Asia, America de Sud; Tyrannosarus – în America de Nord și în Asia, uriașii Giganotosaurus și Ceratosaurus locuiau în America de Sud, Allosaurus – în Europa și America de Nord, în timp ce Coelophysoidea, mai mici, au trăit pretutindeni. Și mai sunt mulți alții, pe toate continentele. Dar astăzi ne vom prezenta doar noi, speciile gigantice …

Portret

Imaginați-vă cum era lumea când ieșeau la păscut mici turme de sauropode enorme, cu un gât foarte lung, și, din când în când, câte un animal sfârșea ucis de prădători. Noi eram prădătorii! Spinosaurus, numiți astfel din cauza „spinilor” de pe spate, cuprindea specii variate; cei mai mari membri ai familiei, Baryonyx și Suchomimus, atingeau 11 metri și 7,2 tone, chiar 16 – 18 metri și 9 tone. Tyrannosaurus rex ajungea la 13,2 metri lungime și 8 tone greutate, africanul Carcharodontosaurus ajungea la 14 metri și 7 tone, Allosaurus erau mai „mici”, de 8 – 12 metri și 4 tone, iar Giganotosaurus, cel mai mare, atingea 13 metri și 14 tone!

Eram ușor de recunoscut: cu cranii alungite, cu dinți puternici, pășeam hoțește pe picioarele din spate, musculoase, iar cu membrele anterioare, foarte scurte, dar puternice, apucam și sfâșiam prada. Pășeam aplecat, iar coada lungă, întinsă, echilibra greutatea capului. Oasele craniului aveau cavități umplute cu aer, pentru a le reduce greutatea fără a micșora rezistența, iar pe piele, unele specii aveau pene. Membrele anterioare erau foarte mici în raport cu cele posterioare, dar puternice și prevăzute cu gheare ascuțite, să putem apuca și sfâșia prada. Am fost niște adevărați vânători!

Darurile Domnului

Am trăit în toate mediile și tare ne-a plăcut, căci darurile primite de la Domnul ne-au dat posibilitatea de a duce o viață bogată și interesantă.

Pentru că spinozaurii trăiau în preajma apelor, pândind din apă și hrănindu-se cu tot felul de animale mici, dinozauri, pterozauri, dar mai ales cu pește, Domnul le-a dat cranii lungi și înguste, guri prevăzute cu dinți conici, ca ale crocodililor, numai bune de pescuit. În plus, aveau o creastă nazală dezvoltată. Aveau vertebrele alungite pe spate, înalte până la un metru, ceea ce le-a dat numele. Ghearele degetelor mari din față erau foarte lungi, până la 30 de centimetri, ajutându-ne la înhățat animale mai mari și la săpat în pământ după apă sau pentru a face cuib.

Tiranozaurii (dintre care oamenii îl cunosc doar pe Tyrannosaurus rex) a fost cel mai mare prădător dintre noi toți. Viclean și puternic, avea membrele anterioare foarte puternice, prevăzute cu câte două gheare lungi și ascuțite, pentru a sfâșia prada, iar vârful maxilarului superior era în formă de „U”, ceea ce înseamnă că mușcătura era extrem de puternică. Dinții erau mari, de forme și mărimi diferite, striați, puternici, până la 30 de centimetri lungime, pentru a rezista forței mușcăturii. Dar dinții înspăimântători nu se vedeau, fiind ascunși de buze. Puteau prinde animale mari, chiar și sauropode, dar nu refuzau să mănânce nici rămășițele unor animale moarte.

Carcharodontosaurus aveau dinți puternici și un nerv optic foarte mare, semn al unei vederi pătrunzătoare, necesare pentru a vâna. Prindeau viteză mare, în ciuda greutății uriașe (35 km/oră). Animalele din familia Giganotosaurus aveau vedere binoculară, adaptată vânătorii de erbivore mari, uriașele sauropode, pe care le înconjurau vânând în grup. Chiar dacă capul speciilor de Allosaurus era mic pentru lungimea corpului, dinții lor se schimbau în permanență: dacă unii cădeau, alții creșteau în locul lor. Craniile acestora erau alcătuite din bare de os separate prin spații goale, fiind ușor pentru mărimea lor; deasupra ochilor aveau niște coarne și două creste osoase prelungeau nasul, necesare pentru umbrirea ochilor, dar și în jocurile împerecherii.

Mod de viață

Însă eram animale destul de crude. Trăiam în grupuri mici. Atingeam mărimea maximă pe la 15 ani și puteam trăi în jur de 30 de ani. Femela era mai mare și mai puternică decât masculul și își depunea ouăle în cuiburi. Nu toate speciile își îngrijeau puii. Erau lăsați să descopere singuri „legea junglei”: cum să lupte și să-și prindă hrana. Supraviețuitorii deveneau cei mai buni vânători.

Am avut atâtea daruri și totuși am dispărut. Hotărârile Domnului sunt greu de înțeles …

Ana PASCU

Tradiții românești pentru copii curioși

POVEȘTI CU ȘORICEI

E toamnă. Zilele și nopțile sunt din ce în ce mai reci. Copiii se joacă din ce în ce mai mult în casă, împărțind pacea și căldura, joaca și tihna cu pisicile. Prin sate, nu sunt multe gospodării fără mâțe, căci toamna și șoarecii se trag spre case și acareturi. Chiar dacă copiii îl iubesc pe șoricelul Jerry, care îi scapă mereu motanului Tom, văzând în el un simbol al istețimii și al curajului, bunicii noștri de la țară nu iubesc micile rozătoare, pentru că le devorează recoltele obținute cu trudă și se înmulțesc foarte repede. Asta se vede și în povești și legende …

Mulți și puși pe rele …

Se spune că, după ce a făcut vietățile și le-a stabilit rostul, Dumnezeu l-a luat pe Sfântul Petru și au pornit în lume, sub chipul a doi moșnegi, să vadă cum trăiesc oamenii, cum o duc animalele și cum se împacă unii cu alții. Au mers, au mers, peste câmpuri, peste dealuri, peste văi adânci și munți înalți, până au dat peste niște vietăți mărunte, dar pulbere de multe ce erau. Fiind osteniți, s-au culcat sub un brad stufos, iar Sfântul Petru s-a învelit cu cojocul, să se apere de frig.

În zori, când s-a trezit, Sfântul nu și-a mai găsit cojocul! Șoarecii i-l mâncaseră!

*

La rândul lor, pisicile și câinii sunt supărați pe șoricei! Nemulțumit că trebuie să stea mereu afară, în timp ce pisica este primită în casă, câinele i-a cerut acesteia să facă o înțelegere scrisă cum că fac schimb de locuri după un timp. Dar șoarecele l-a ros, stârnind un conflict care nu s-a încheiat niciodată!

*

Într-o poveste, se spune că un șoarece s-a suit în pod și acolo a găsit un bob de strugure fermentat. L-a mâncat și … s-a amețit! Plin de curaj, și-a pus mâinile la spinare și codița la șold și a început să strige în gura mare:

– Unde e pisica? Acum să vină dumneaei să mă vadă, să ne luăm la trântă dreaptă, să o tăvălesc puțin! Ah, ce poftă de bătaie am!

Și a început să țopăie. Pisica, cum l-a auzit, a și venit! Dar șoricelul, de colo:

– Ei, cumătră pisică, nu știi că omul, când se înveselește cu puțin vin, spune vrute și nevrute?

Ce i-a răspuns pisica nu se mai știe, dar nu crede nimeni că i-a fost bine viteazului rozător!

Înțelepți câteodată …

Se zice că șoarecele s-a luat la ceartă cu stăpânul casei. Omul îi reproșa că i-a ros sacii, deși îi dăduse voie să mănânce din ei, ba chiar îi lăsase dezlegați, numai să nu îi strice țesătura.

S-au certat și, nereușind să se împace, au plecat la judecată. Când l-a întrebat de ce a procedat așa, șoarecele i-a răspuns judecătorului:

– Domnule judecător, eu nu vreau să mănânc agoniseala altuia, ci să-mi câștig hrana cu sudoarea frunții mele! Dacă Dumnezeu mi-a lăsat dințișorii ca să rod cu ei, i-am pus la treabă și am ros sacul! Nu vreau mâncare de pomană și fără trudă!

Atunci judecătorul i-a dat dreptate. De atunci, el roade întruna, iar oamenii nu prea au ce să le facă. Doar pisicile …

Fricos, dar curajos la nevoie …

Valeria Olenici din Horodnic de Jos le spunea copiilor Povestea șoricuțului.

Era odată un șoricuț. Și șoricuțului ăluia îi era dor de alune. S-a dus în pădure, se suie într-un alun şi scutură, scutură şi-i pică o alunică în cap. Şi-i crapă capul. Şi-i curge sânge. El s-a speriat. A luat-o la fugă pe drum. Și s-a întâlnit cu pisica.

– Unde fugi, cumetre?

– Fug, că vin turci cu măciuci, dau în cap, după cap, curge sânge roșior ca și-un merișor. Hai, cumetre, hai!

Merge şi pisica. Mai merg pe drum, se-ntâlnesc cu un rac. Şi întreabă racul:

– Dar unde fugiţi, cumetre?

– Fug, că vin turci cu măciuci, dau în cap, după cap, curge sânge roșior ca și-un merișor. Hai, cumetre, hai!

Vine şi racul. Mai merg … se întâlnesc cu doi iepuraşi.

– Unde fugiţi, cumetre?

– Păi fug, că vin turci cu măciuci, dau în cap, după cap, curge sânge roșior ca și-un merișor.

Merg şi iepuraşii. Pe urmă se-ntâlnesc cu un ouț.

– Unde fugiți, cumetre?

– Fug, că vin turci cu măciuci, dau în cap, după cap, curge sânge roșior ca și-un merișor.

Merge și ouțul. Se mai duc, se întâlnesc cu un cocoș.

– Cucurigu! Unde mergeți, cumetre?

– Fug, că vin turci cu măciuci, dau în cap, după cap, curge sânge roșior ca și-un merișor.

Merge și cocoșul. Mai merg, mai merg … se-ntâlnesc cu un cal.

– Unde mergeți, cumetre?

– Fug, că vin turci cu măciuci, dau în cap, după cap, curge sânge roșior ca și-un merișor.

Merge și calul. Dar unde să se ducă să se adăpostească, că i-a prins noaptea? Hai să meargă în pădure. Se duc la casa lupilor. Lupii erau la vânătoare, nu erau acasă. Intră în ogradă … Unde să se pună? Cocoșul s-a suit pe grinda casei. Racul s-a băgat în cofa cu apă. Ouțul s-a băgat în sobă. Șoarecul s-a băgat în vasul cu cenușă, mâța s-a suit pe cuptor, iepurașii s-au băgat sub pat. Calul s-a băgat în fundul tindei.

De la o vreme, vine lupul cel bătrân. Intră în ogradă, din tindă nu se aude nimica. Așa era de obosit, s-a dus să bea apă. Când bagă botul în cofa cu apă, racul îl prinde de nas. Șoarecele s-a speriat, făcea: „Țî-țî-țî, țî-țî-țî” în cenușer. Lui i s-a părut că zice:

– Ține-l bine, cumetre, de nas, ține-l bine, cumetre, de nas!

Dă să aprindă focul, oul s-a speriat și a crăpat. I-a umplut ochii de cenușă. Și iepurașii pe sub pat: „Zvârr! Zvârr! Zvârr! Zvârr!”.

Mâța, când a vrut să-și ia lupul vreo plăcintă, l-a zgâriat. Iese lupul … Calul, când a intrat, nu l-a băgat de seamă, când a ieșit, l-a văzut. Măi, și când i-a împușcat în spinare un picior, l-a zvârlit! Iese în ogradă lupul. Dar cocoșul de pe grinda casei:

– Cucuriguu, cucurigu!

Lui i-o părut că zice: „Fugiți, fugiți!”.

Și de atunci lupii nu mai au casă.

Și s-a gătit povestea.

Ana PASCU

EVENIMENT

„DACĂ AR FI SĂ DESCRIU ITO ÎN TREI CUVINTE, ACESTEA AR FI RUGĂCIUNE, DRAGOSTE ȘI PRIETENIE.”

De joi, 31 august, până duminică, 3 septembrie, a avut loc la Timișoara Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși. Tema principală a acestei întâlniri a fost prietenia dintre oameni și Dumnezeu, inspirată din cuvintele Domnului Iisus Hristos, adresate ucenicilor Săi: „Voi sunteți prietenii Mei …” (Ioan 15, 14).

În cadrul deschiderii oficiale ITO, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României a afirmat: „Biserica este chemată să transmită tinerilor iubirea lui Hristos pentru copii și tineri și să-i ajute să devină prieteni ai lui Hristos și prieteni ai tuturor oamenilor, copii, tineri, adulți și vârstnici, care au nevoie de prezența și acțiunea tinerilor credincioși și prietenoși, rugători și ajutători”. Discursurile susținute de oficialități au evidențiat rolul esențial pe care îl au credința și educația în viețile oamenilor, valori prin care se poate construi o comunitate mai bună, fiecare în parte fiind înzestrat de Dumnezeu cu daruri prin care să contribuie la edificarea acesteia. Spectacolul inaugural din aceeași seară, a debutat cu imnul ITO și aducerea Torței ITO.

Vineri și sâmbătă au avut loc mai multe conferințe, prima dintre ele, susținută de Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a fost consacrată istoriei, culturii şi spiritualității creștin-ortodoxe a poporului român. Prelegerile, susținute de mai mulți teologi, profesori universitari, au avut drept temă principală semnificațiile prieteniei din perspectivă biblică și patristică, evidențiind valoarea Sfintei Liturghii pentru membrii Bisericii, Sfântă Taină prin care ei își trăiesc viața în credință și libertate. Viziunea teologică a fost un răspuns duhovnicesc la problemele expuse de comisari și psihologi, care au discutat despre pierderea libertății prin consumul de droguri, un flagel al generației actuale de copii și tineri, pentru care se caută căi de vindecare.

Câțiva tineri inimoși din delegația Arhiepiscopiei Bucureștilor, coordonată de arhid. Eugen Maftei, consilier la Sectorul Învățământ și activități cu tineretul, au împărtășit cu noi emoțiile și impresiile pe care le-au trăit acolo:

„În ziua de azi, când credința este mai mult tabu decât încălcarea legii, am avut bucuria de a participa la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși, care a avut loc la Timișoara.

Amintindu-mi de experiența trăită la ITO Craiova, așteptările erau mari și emoția foarte mare. Evenimentul mi-a depășit așteptările. M-a impresionat primirea călduroasă din Parcul Rozelor din partea organizatorilor şi a voluntarilor gazde, frumoasele slujbe de la Catedrala Trei Ierarhi din centrul Timișoarei, dar și delicioasele mese din cantina Politehnicii. ITO a adunat, în duhul rugăciunii, în fața altarului, mii de tineri, unii dintre ei îmbrăcați în porturi populare specifice zonelor din care veneau. La Procesiunea Prieteniei, tinerii, întâmpinați de Mitropolitul Ioan al Banatului şi de soborul de preoți, au rememorat momentele începutului «libertății» și jertfa tinerilor din 1989, îngenunchind şi intonând într-un glas rugăciunea Tatăl nostru. Tinerii din Arhiepiscopia Bucureștilor au reinterpretat imnul ITO, pentru a putea fi cântat la unison de către toţi participanții. Astfel, l-am intonat cu toții, acompaniindu-ne cu chitarele, pe treptele Catedralei, având torța în mijlocul nostru.

Pot spune că toată experiența a fost minunată, iar sentimentul rămas este acela că tinerii pot duce mai departe flacăra credinței, a iubirii și a speranței, că poporul român va dăinui numai prin credință şi, bineînțeles, am avut sentimentul de nerăbdare cu privire la evenimentele viitoare, la prietenii noi pe care o să ni-i facem, dar şi la cei vechi, pe care îi vom revedea.”

Nectarie VLAICU, 20 de ani (Facultatea de Inginerie Mecanică și Mecatronică, Universitatea Politehnică din București)

„Numele meu este Eva, am 20 de ani și vin din București. Pentru mine, ITO Timișoara a fost o experiență atotcuprinzătoare. Încă de la început, am fost impresionată de numărul mare de participanți și de prezența celor din diaspora și am conștientizat anvergura evenimentului la care mă aflam. Programul acestor zile, împletit cu emisiunile pentru tineri de la Radio Trinitas, realizate de Adriana Ene, unde am avut oportunitatea de a participa, au transformat acest sfârșit de săptămână într-unul de neuitat. Tinerii sunt, într-adevăr, viitorul fiecărui popor, însă pentru a ne asigura că acest viitor este unul prosper, trebuie avut în vedere și prezentul. Cred, așadar, că prin ITO Timișoara, fiecare tânăr de azi a înflorit puțin pentru ca tânărul de mâine să fie mai bun.”

Eva Grosu, 20 de ani (Facultatea de Drept

din cadrul Universității din București)

„Sunt Ioana, am 20 de ani și am trăit experiența ITO pentru prima dată la nivel internațional. Aveam așteptări, deoarece auzisem de frumusețea și amploarea evenimentului, dar ele mi-au fost depășite cu mult. Tineri din atâtea zone ale țării s-au întâlnit cu cei din afara acesteia și au avut împreună același gând și aceeași dorință de a fi la un loc, împărtășind credința în Dumnezeu. Momentul care mi-a rămas întipărit în minte și în inimă este acela al cântării imnului în fața Catedralei din centrul Timișoarei. L-am trăit și simțit cu adevărat!”

Ioana DIVOIU, 20 de ani (Facultatea de Contabilitate și Informatică de Gestiune)

„Anul acesta a fost pentru a doua oară când am participat la ITO, prima ediție fiind cea de la Craiova, din 2019.

Acum, la Timișoara, am reîntâlnit vechi prieteni, dar am legat și noi prietenii, cu tineri din toată țara, dar și de peste hotare, alături de care am trăit momente unice în rugăciune, dar și alături de care am cântat și am dansat, clipe de care ne vom aminti mereu cu drag, mai ales că tema întâlnirii de anul acesta a fost prietenia.

Am fost foarte plăcut impresionată de organizarea acestui eveniment, cât şi de invitații speciali pe care i-am întâlnit. Conferințele au fost deosebite, dar cel mai mult mi-au plăcut slujbele de la Catedrală. Aici am avut ocazia să îl aud cântând, chiar în cadrul acestora, pe cunoscutul protopsalt Nikodimos Kabarnos, iar prezența părinților români din Muntele Athos, care au slujit în sobor, a adus o minunată mireasmă duhovnicească la această întâlnire.

În cadrul emisiunilor Radio Trinitas la care am participat, am avut ocazia de a cunoaște mai bine o parte din voluntarii de la Timișoara, dar și un grup minunat de tineri din diaspora, cu care împărtășeam aceleași valori și principii de viață.

Fiind în grupul tinerilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, am participat la recompunerea celei de a doua variante a imnului ITO 2023, conturând melodia acestuia cu acorduri de chitară şi ritmuri de jembe (tobă). Organizatorii au apreciat această contribuție și astfel, la momentul înmânării torței de către Înaltpreasfințitul Ioan delegației din București, unde se va desfășura ITO în anul 2025, am cântat cu toții imnul reinterpretat, pe scările Catedralei.

Îl slăvim pe Dumnezeu pentru toate, le mulțumim tuturor organizatorilor și așteptăm cu nerăbdare să fim gazde la următorul ITO care se va organiza la București, în 2025!”

Maria VLAICU, 18 ani (Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București)

„Dacă ar fi să descriu ITO în trei cuvinte, acestea ar fi: rugăciune, dragoste și prietenie. Știam că evenimentul n-are să dezamăgească, că are să fie la un nivel înalt din punctul de vedere al simțământului și al organizării, și așa a și fost.

Această Întâlnire a Tinerilor Ortodocși de pretutindeni, din țară și din afara ei, a fost, pentru mine, încă un prilej de a mă convinge de faptul că Hristos trăiește în și prin fiecare dintre noi, viu și nezdruncinat. Totodată, a fost o bucurie enormă pentru sufletul meu în căutare de prieteni și de frumos, fiindcă am reîntâlnit oameni dragi sufletului meu de prin țară, pe care nu am ocazia să-i văd prea des, dar am și cunoscut oameni calzi, cu inimile deschise pentru aproapele, pe care îndrăznesc să-i numesc acum prietenii mei. Cum este o întâlnire a tinerilor, n-au lipsit muzica și dansul, care ne-au apropiat și ne-au înveselit sufletele, dar și rugăciunea a fost prezentă, pentru că prietenia este într-o desăvârșită legătură cu credința, fără de care o prietenie adevărată nu poate fi posibilă, iar atunci când Dragostea e în mijlocul nostru, nimic rău nu poate fi. Ispite sunt, dar cu nădejde, dragoste și credință, pot fi biruite.

Acest eveniment mi-a reamintit că nu sunt singură în credința mea, lucru de care poate avem nevoie cu toții să ne amintim din timp în timp, și nu cred că-i puțin lucru că Hristos a adunat laolaltă peste 4.000 de tineri, în pământul Banatului.

Acum că evenimentul a luat sfârșit, trăiesc cu speranța și așteptarea reîntâlnirii în comuniune, în 2025, acasă, la București, unde sper că voi reuși să aduc măcar un strop de ajutor și implicare în buna organizare a evenimentului. Sufletul mi-e plin de recunoștință și sunt sigură că răsplata celor care au făcut această întâlnire posibilă va fi pe măsura faptelor și a inimilor lor.”

Gabriela BURLACU, 19 ani (Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București)

„Anul acesta, ITO a însemnat pentru mine bucurie. Am întâlnit, la Timișoara, oameni din toate colțurile lumii, cu care împărtășesc aceleași credințe și alături de care am trăit momente ce nu vor fi uitate. De la început și până la încheierea evenimentului, am trăit emoție, entuziasm, recunoștință și multă bucurie sufletească. Am legat prietenii cu oameni frumoși și datorită acestei întâlniri, am revăzut oameni dragi din alte orașe, cu care am împărțit cele mai calde îmbrățișări. Am fost primiți la Timișoara cu multă bunătate și pe această cale vreau să le mulțumesc voluntarilor și tuturor celor care s-au implicat în organizarea acestui eveniment. A fost minunat!”

Nectaria MARIN, 19 ani (Facultatea de Medicină Dentară din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”)

Tradiții românești pentru părinți grijulii

ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI (1 OCTOMBRIE)

Ultimii ani au tulburat inimile oamenilor prin multe necazuri, boli, războaie, fenomene meteorologice extreme și lipsuri de toate felurile. Dar oamenii credincioși știu că, oricât am părea de lipsiți de sprijin, Maica Domnului și sfinții sunt gata să ne ajute. De aceea, în clipe grele, aleargă tot la biserică, să se roage din adâncul inimii.

Sub ocrotirea Sfintei Fecioare

Parcă pentru a ne încuraja să ne rugăm, în data de 1 octombrie, Biserica sărbătoreşte amintirea unei minuni cutremurătoare: arătarea Maicii Domnului în văzduh, la biserica din Vlaherne, un cartier al vlahilor din Constantinopol. Prin această minune, Maica Domnului a confirmat faptul că ea este ocrotitoarea noastră, cea care se roagă neîncetat pentru ca noi, oamenii, să fim feriți de primejdii, de boli, de cutremure sau războaie. Asemeni unei mame, care își îmbrățișează copiii în fața primejdiilor, Fecioara Maria ne strânge pe toți sub acoperământul ei.

În anul 911, la Biserica Maicii Domnului din cartierul Vlaherne, pe vremea împăratului Leon al VI-lea cel Înţelept, se făcea priveghere, pentru că cetatea era asediată. Între credincioșii adunați la slujbă se aflau şi Sfântul Andrei cel Nebun întru Hristos şi ucenicul său, Epifanie. Pe la ceasul al patrulea din noapte, cei doi sfinți au văzut-o pe Maica Domnului stând în văzduh, deasupra mulțimii, strălucind ca soarele şi, întinzându-și peste mulţime acoperământul, rugându-se cu lacrimi pentru credincioși. În jurul ei stăteau Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul şi Sfântul Evanghelist Ioan, îngeri şi sfinţi. Astfel, Preacurata ne-a cuprins pe toți în sfânta ei rugăciune, până la marginile lumii.

Dar poate că nu întâmplător Maica Domnului s-a arătat în biserica din Vlaherne. Acolo erau adăpostite prețioasele sale veșminte. Tradiția spune că Maica Domnului, ca toate femeile din acele vremuri, și-a ţesut singură hainele, atât pe ale sale, cât și pe cele ale Domnului Iisus Hristos. Probabil că Maica Domnului, în smerenia ei, se îmbrăca modest, într-o tunică (rochie) lungă, din ţesătură de lână, nevopsită, legată cu un brâu, şi se acoperea cu un văl lung, care se punea şi pe cap (maphorion). După Adormirea sa, Maica Domnului s-a înălţat cu trupul la cer. O parte dintre sfintele ei veşminte mai există și azi.

Împărăteasa Pulheria, soţia împăratului Marcian (450 – 457), a cerut Patriarhului Iuvenalie al Ierusalimului, în timpul Celui de-Al Patrulea Sinod Ecumenic, ţinut în Calcedon în 451, să îi trimită moaştele Preasfintei Fecioare. Patriarhul i-a răspuns că, după Adormire, Maica Domnului a fost ridicată cu trupul la cer de către Fiul ei, dar au rămas de la ea brâul şi veșmântul.

Sfântul Apostol Toma, prin iconomia lui Dumnezeu, nu a fost de faţă la înmormântare, ca ceilalți Sfinți Apostoli. Ajuns după trei zile, a văzut-o pe Maica Domnului înălțându-se spre cer și ea i-a dat brâul său, ca să se încredinţeze de adevărul celor văzute. Îndurerat, s-a rugat de ceilalți să deschidă mormântul, să își poată lua rămas bun, și nu au găsit trupul Preasfintei Fecioare.

Acest brâu a fost adus în Constantinopol, fiind aşezat în biserica din Halkopratia. A ajuns în mâinile ţarului bulgarilor după secolul al XII-lea, apoi la sârbi, iar cneazul Lazăr l-a dăruit Mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos, unde se află și azi.

Tradiţia Bisericii ne arată că Maica Domnului avea doar două rânduri de haine. Atunci când s-a pregătit să plece la Domnul, Preacurata a cerut ca veşmintele să fie date la două femei văduve.

În anul 473, doi fraţi, Galvie şi Candid, nobili ai împăratului de la Constantinopol, Leon cel Mare, au plecat în pelerinaj în Ţara Sfântă. Prin voia Domnului, au ajuns la o căsuţă a unei evreice, în care dormeau pelerini creştini. Gazda le-a spus, în cele din urmă, că în lădiţă se află veșmântul Maicii Domnului şi că ea nu mai are cui să-l lase moştenire. De secole, acesta era încredințat numai unei fecioare din neam. La întoarcere, cei doi generali au făcut ce au făcut şi au luat racla cu preţioasa comoară. Cu mare alai, veșmântul făcător de minuni a fost dus în biserica din cartierul Vlaherne, unde a rămas până în secolul al XIII-lea. Se ştie că împăratul Alexie I Comnenul (1080 – 1118) l-a luat cu sine pentru a fi protejat în bătălii. În lupta de la Distra, dată împotriva pecenegilor, a fost considerat pierdut, dar în cele din urmă el a ajuns în Georgia. Într-adevăr, acolo se află o tunică foarte veche, care este scoasă spre închinare în data de 2 iulie.

Prin sfintele sale veşminte, Maica Domnului a făcut nenumărate minuni. Biserica sărbătoreşte în 2 iulie Aşezarea Veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Biserica din Vlaherne. În data de 31 august, se cinsteşte Aşezarea Cinstitului Brâu al Maicii Domnului în Raclă, iar în ziua de 1 octombrie, Biserica prăznuieşte Acoperământul Maicii Domnului, în amintirea arătării Fecioarei Maria la biserica din Vlaherne.

Tradiții românești

Multe biserici și mănăstiri au ca hram Acoperământul Maicii Domnului. În această zi, oamenii se grăbesc să meargă la Sfânta Liturghie, să se roage pentru milă, ocrotire și ajutor. Prin satele din Moldova și Bucovina, odinioară, preoții ieșeau cu icoanele în procesiune la câmp, rugându-se Domnului pentru roade bune. Tot prin Bucovina, această zi se numește Procoavă sau Procoavele, din cuvântul slav „pokrovu”, care înseamnă „pătură”, dar și „pânză pentru întrebuințări liturgice”, adică „acoperământ”. La 1 octombrie, prin părțile muntoase ale Bucovinei, adeseori poate să cadă zăpada. De aceea, oamenii de acolo spun că Procoavă acoperă pământul cu zăpadă. Ziua marchează, astfel, începutul anotimpului rece.

Dincolo de rugăciunile pe care le fac la biserică pentru toată lumea, creștinii evlavioși se gândesc la gospodăriile lor. Cei care locuiesc la munte, lângă pădure, se roagă să nu dea lupii la vite, căci e toamnă, iar fetele, pentru a le îndeplini Sfânta Fecioară dorința cea mai aprinsă: să le acopere capul cu basmaua, semn al femeii căsătorite.

În unele sate, această zi este considerată o sărbătoare a femeilor. Femeile mai evlavioase postesc, rugându-se ca Domnul să țină lumea, să nu ne pedepsească pentru relele pe care le facem.

Ana PASCU

Sănătate din natură

UN MAR PE ZI SI DOCTORUL NU VA VENI

Frumusețea, gustul și importanța pentru sănătate a mărului au atras în jurul lui, de-a lungul timpului, atât de multe legende, încât a ajuns să i se atribuie, în perioada Renașterii, denumirea de „fructul interzis” din grădina raiului. Deși în textul biblic nu se specifică fructul, ci doar „pomul cunoașterii binelui și al răului”, interpreții biblici și iconarii au ales să reprezinte acest fruct printr-un măr. Oare de ce?

Motivele pot fi multe, dar cel mai credibil este multitudinea de înțelesuri simbolice pe care acesta le are. De exemplu, mărul este, prin forma sa rotundă, simbolul cosmosului și, prin culoarea sa roșie și gustul dulce, simbolul frumuseții. Alchimiștii au observat că miezul secțiunii transversale a mărului era pentagonal, dându-le un indiciu despre găsirea „celui de-al cincilea element”. Astfel, au folosit acest fruct ca simbol al cunoașterii.

Bunicii noștri obișnuiau să-l menționeze în doinele și cântecele populare ce se cântau la șezători. Ei spuneau că în rai este mărul lui Sân-Petru, un „măr mare și rotat / Și de ploaie aplecat. / Iară jos la rădăcină / Iaste o lină fântână” pentru cei însetați, care au pornit pe drumul cel fără întoarcere, adică au trecut la viața veșnică. De asemenea, cântau frumusețea unică a mărului ce se afla în grădina lui Sân-Petru din rai: „În grădină-un măr rotat / De flori dalbe scuturat, / Iară la tulpina lui, / La tulpina mărului, / Este-un pat de-aur curat”, adică patul Pruncului Iisus. Este întâlnit și în poveștile românești, unde Prâslea-cel-Voinic păzește merele de aur, pe care zmeii le fură noapte de noapte. Cu cât mărul (pomul) este mai bătrân, cu atât face mere mai bune.

Mai ales în colindele românești, merele sunt la mare cinste. Cu mii de ani înainte, se cântau imnuri închinate astrului zilei, Soarele. După încreștinarea poporul nostru, oamenii au alcătuit cântări religioase dedicate Nașterii „Soarelui Dreptății”, Iisus Hristos: „Colo sus, la Răsărit / Este-un măr mare-nflorit. / La umbriţa mărului, / Pus îi patu’ Domnului. / Măru-i mărgărit, / Mândru-i și-nflorit”. Dar știm că, în Imperiul Roman, Anul Nou se serba primăvara. De aici și obiceiul Plugușorului, al Sorcovei și al Semănatului, în care se pomenește despre mărul roșu ca despre omul sănătos și frumos la chip: „Să trăiți, / Să înfloriți / Ca merii, / Ca perii!”.

Multe obiceiuri se învârt în jurul mărului … De exemplu, în trecut, la șezători, flăcăii scoteau din sân mere și le ofereau fetelor vesele și harnice, ca dovadă a iubirii, iar atunci când se punea la cale o logodnă, viitorul ginere îi oferea viitoarei mirese un măr în care ascundea un bănuț.

Atât diversitatea soiurilor obținute de-a lungul anilor, cât și toponimia denumirilor speciilor, ne demonstrează că mărul a fost cultivat în România cu mult timp în urmă. Acest lucru a fost posibil mai ales datorită Drumului Mătăsii, care era legătura economică și politică a țărilor euroasiatice. Această rețea de drumuri a ajutat comercianții să transporte semințe de măr din copacii sălbatici și să le răspândească în toată Eurasia. Astfel, au sprijinit hibridizarea mărului, ajungând la fructul pe care îl cunoaștem azi și la apariția a peste 7.500 de soiuri de mere din prezent. Doar în România există aproape șaizeci de soiuri recunoscute oficial, printre care: mărul domnesc, originar din Moldova, mărul crețesc, originar din Oltenia și Muntenia, mărul pătul, originar de pe Valea Mureșului, cultivat îndeosebi în livezile din Transilvania, bot-de-iepure, golden etc.

Nu degeaba a apărut proverbul: „Un măr pe zi și doctorul nu va veni”! S-a descoperit că el conține apă în peste 85 % din masa totală, deci este un foarte bun hidratant, proteine și grăsimi aproximativ 1 %, compuși carbohidrați aproape 10 %, acizi organici, fibre alimentare, vitamine: B, B3, A, C, E, H, K, microelemente: fier, iod, calciu, sodiu, zinc, cupru, crom, fosfor, seleniu etc.

Având o compoziție atât de bogată, are multe calități curative. Este tonic al sistemului nervos, întăritor muscular, antiseptic gastric și intestinal, stimulent și decongestiv hepatic. Are rol în regenerarea țesuturilor, micșorează concentrația colesterolului, întărește celulele nervoase, protejează inima și elimină acidul uric. El are proprietăți antiinflamatorii, laxative, depurative, tonice, stomahice, calmante, antireumatice, răcoritoare. Se recomandă consumul de mere în probleme de astenie fizică și intelectuală, surmenaj, anemie, obezitate, reumatism, gută, litiază urinară, litiază biliară, constipație, febră, bronșită, cefalee, migrenă, insomnii, maladii cardiovasculare, diabet (mai acre). Având antioxidanți, ajută organismul să distrugă radicalii liberi, îmbunătățind funcția imunitară și reducând riscul apariției infecțiilor și a cancerului.

Merele se recoltează toamna și pot fi păstrate peste iarnă, dacă li se asigură condiții propice pentru aceasta: umiditate, temperatură constantă etc. Dar cum le consumăm?

Iată mai multe moduri prin care le poți integra cu succes în viața ta de zi cu zi … Pot fi mâncate cu coajă sau fără coajă, întregi sau tăiate bucăți, după preferințe, ca gustare acasă, la școală sau la locul de muncă. Poți pregăti ceva dulce, cum ar fi plăcinta de mere, tortul de mere, prăjituri cu gem de mere etc. Copiii le vor iubi negreșit. Dacă e prea mult de lucru pentru ceva dulce, poți face compot, suc de mere, sau diverse smoothie-uri, care te vor hidrata și îți vor da multă energie, indiferent de anotimp, fiind o alternativă sănătoasă la sucurile din comerț. Deși mărul e dulce-acrișor, el poate fi folosit în sosuri pentru mâncare. Copiii mici vor adora piureul de legume dacă vei adăuga în el puțin măr. Acesta îi va da dulceață, dar și un gust acrișor, savuros. Dacă ai copilărit la țară, cu siguranță știi despre merele coapte pe care le pregăteau bunicii. Acestea sunt nemaipomenit de bune pentru persoanele care au probleme cu stomacul. Dacă vrei un plus de aromă, poți adăuga puțină scorțișoară și nucă.

Oricum le-ai folosi, adu-ți aminte de proverbul: „Un măr pe zi și doctorul nu va veni”. El este cel mai sugestiv pentru a ne arăta importanța lor în meniul nostru, zilnic.

ȘTIAȚI CĂ:

1. Primele dovezi despre cultivarea merelor sunt din Orientul Mijlociu de acum 4.000 de ani?

2. Merele conțin 25% aer? Din această cauză ele pot pluti pe apă.

3. Expresia „mărul Discordiei” provine din legendele romane? Această expresie o folosim și noi, deseori, dar știm ce înseamnă? Acest măr desemnează motivul pentru care pornește o ceartă și este atribuit Discordiei, zeița care semăna vrajba între zei. Izgonită de Jupiter din Olimp, ea nu a mai fost poftită la nunta lui Thetis cu regele Peleu. Fiind răzbunătoare, a aruncat pe masă, în timpul nunții, un măr pe care scria: „Celei mai frumoase”. Acest lucru a pornit cearta între cele trei zeițe prezente la nuntă: Afrodita, Hera și Atena. Mărul i-a fost dăruit Afroditei în urma judecății unui muritor, pe nume Paris, care își atrage ura celorlalte două zeițe. Afrodita a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris şi să fugă cu el în Troia. Acesta a fost motivul izbucnirii războiului troian.

Narcisa-Mihaela CÂDĂ

lĂUDAȚI PE DOMNUL ÎNTRU SFINȚII LUI!

SFÂNTUL ANDREI CRITEANUL (cca 660 – †740) – înflorirea canonului imnografic

Pe durata secolului al VIII-lea, în poezia imnografică s-a impus tot mai mult o nouă compoziție, numită canon (kanōn), o alcătuire mai complexă decât troparul sau condacul, care sunt forme mai simple. În limbajul teologic, termenul are sensuri multiple, însă canonul imnografic este un poem de mari dimensiuni din rânduiala Utreniei, o înlănțuire de cântări care tratează aceeași temă, compuse după reguli precise privind numărul de silabe și metrica, astfel explicându-se și numirea kanōn, termen al cărui sens principal este acela de „regulă, normă, îndreptar”.

Forma desăvârșită a canonului cuprinde nouă ode, cântări sau pesne; uzual, astăzi, canoanele sunt alcătuite din opt ode, fiind suprimată a doua, care se cântă numai în perioada Postului Mare (la utrenia din zilele de marți; în rânduiala pavecerniței – adică a după-cinării sau a noptândei – din prima săptămână, și la Denia Canonului celui Mare al Sfântului Andrei Criteanul din miercurea săptămânii a cincea).

În slujbele Bisericii, au supraviețuit și canoane mai reduse ca dimensiuni, de două ode sau cântânde (diode), de trei (triode) sau chiar de patru ode (tetraode), probabil forme imnografice care au precedat canonul clasic de nouă ode. Fiecare odă este alcătuită dintr-un irmos (heirmos) și mai multe strofe sau tropare (troparia) ⎼ între șase și nouă tropare la început ⎼, care urmează melodia și structura ritmică (metrica) a irmosului, având același număr de silabe (isosilabie) și aceleași accente (homotonie) ca strofa model (irmos). Fiecare irmos are o structură melodică proprie, mai elaborată decât aceea a condacului. Unele irmoase se numesc catavasii pentru că, atunci când s-a început să se citească majoritatea troparelor canonului, care erau citite stând jos, nu s-a renunțat la cântarea irmoaselor, intonate de psalți după ce coborau din strane în mijlocul bisericii, numindu-se astfel catavasii de la această acțiune de coborâre (katabasis) a psaltului în mijlocul bisericii. Între cântările a treia și a patra și între odele a șasea și a șaptea ale canonului, se introduceau imnuri suplimentare, între acestea și un condac (kontakion).

Odele sunt înlănțuite printr-un acrostih în aproape toate cazurile canoanelor compuse în limba greacă; de cele mai multe ori, acrostihul ne dezvăluie sărbătoarea căreia îi este închinat canonul respectiv. Unele canoane sunt structurate ca un dialog (un asemenea canon dialogat a alcătuit Teofan Graptul pentru praznicul Bunei Vestiri).

Primele canoane au fost alcătuite pentru perioada Postului Mare, însă, ulterior, au apărut canoane pentru toate perioadele anului liturgic. Canonul imnografic este, în mod evident, o compoziție deosebit de complexă, cu o melodică mai variată decât aceea a condacului.

Cele nouă ode biblice au constituit modelul pentru canonul imnografic. Cu alt prilej, am reamintit că, alături de psalmi, în primele veacuri ale creștinismului, creștinii au adaptat pentru cântare unele poezii biblice (vetero-testamentare sau nou-testamentare), mai cu seamă cele nouă ode biblice: cele două cântări ale lui Moise la trecerea prin Marea Roșie (Ieşirea 15,1-19 și Deuteronomul 32,1-43), rugăciunea Anei (1 Regi 2, 1-10), cântarea Prorocului Avacum (Avacum 3, 1-19), cântarea Prorocului Isaia (Isaia 26, 9-20), rugăciunea Prorocului Iona (Iona 2, 2-9), cântarea celor trei tineri (inserată în Daniel 3), cântarea lui Zaharia (Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel ⎼ Luca 1, 68-79) și cântarea Maicii Domnului (Mărește, suflete al meu, pe Domnul ⎼ Luca 1, 46-55). Desigur, aceste ode biblice nu au intrat toate și în același timp în cult, nici nu erau toate cântate la început, însă, cu vremea, toate au fost incluse în slujbele zilnice.

Acest întreg unitar constituit din odele biblice a slujit drept sursă de inspirație pentru canonul poetic sau imnografic, pentru că, treptat, au fost compuse cântări care au respectat structura cântărilor biblice și care s-au intercalat între versetele și strofele odelor biblice; aceste alcătuiri s-au desprins apoi de odele biblice, care au fost păstrate în cult numai în perioada Triodului, și compoziția astfel structurată a fost cunoscută sub numele de canon imnografic. Influența odelor biblice asupra irmoaselor canoanelor este evidentă la nivel ideatic și chiar textual.

„Părintele” canonului imnografic este considerat Sfântul Mitropolit Andrei Criteanul sau Cretanul (†740). Născut către 660 la Damasc, în Siria cucerită de arabi, a fost tuns în monahism la o vârstă fragedă, intrând în obștea Mănăstirii Sfântului Mormânt. Trimis la Constantinopol în 685, a administrat aici mai multe așezăminte filantropice; între 692 și 713, a fost ales Mitropolit al insulei Creta, murind la 4 iulie 740 în insula Lesbos. Opera sa teologică este deosebit de valoroasă, constând din omilii, panegirice, dar mai ales din compoziții imnografice (idiomele, canoane, triode).

Înzestrat imnograf și melod, Sfântul Andrei este autorul cutremurătorului Canon cel mare sau Canon de pocăință, cântat astăzi integral la Denia din miercurea săptămânii a cincea a Postului Mare și fragmentar în primele patru zile ale primei săptămâni din Post. Canonul cel mare este o compoziție de mari dimensiuni, alcătuită din 250 de tropare sau imnuri de penitență, grupate în nouă ode, fiecare debutând cu irmosul și încheindu-se cu invocarea Preasfintei Treimi și cu o cântare închinată Născătoarei de Dumnezeu. Așa cum a subliniat Părintele Patriarh Daniel, „acest bogat și frumos canon este, în același timp, medi­tație biblică și rugăciune de pocăință. Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conștiință, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăiește plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepților virtuoși, ci robia patimilor arătate în mulți păcătoși, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alții s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit. Cu inima plină de smerenia vameșului, cu strigătul de iertare al fiului risipitor și cu gândul la Înfricoșătoarea Jude­cată, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului celui mare ne arată, deodată, durerea și puterea pocăinței, leac și lumină a învierii sufletu­lui din moartea păcatului”. De asemenea, Sfântul Andrei Criteanul este autorul canoanelor cântate la Învierea lui Lazăr, la Duminica Mironosițelor, la Nașterea Fecioarei Maria, la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, la Zămislirea Sfintei Ana. I se atribuie și Canonul de pocăință către Domnul nostru, Iisus Hristos.

Despre alți autori de canoane vom vorbi cu alt prilej.

Lector dr. Sebastian NAZÂRU

Să răsfoim împreună!

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, mult rugător înaintea lui Dumnezeu, a copilărit pe meleagurile Ucrainei. Cu voia și ajutorul lui Dumnezeu, a trecut în țara noastră și I-a slujit lui Hristos în limba noastră, care i-a fost dragă încă de când a auzit-o în copilărie. Cum a avut loc renunțarea la cele lumești și intrarea lui în rândul monahilor, puteți afla din cartea Viața Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, scrisă de Narcisa-Mihaela Câdă, ilustrată de Corina Petre și tipărită la Editura BASILICA a Patriarhiei Române.

—————————————-

Sub egida Editurii BASILICA a Patriarhiei Române, în cadrul colecției Chipuri ale sfințeniei, a fost publicată cartea Viața Sfântului Grigorie Palama. Volumul este scris de Narcisa-Mihaela Câdă și ilustrat de Corina Petre, fiind adresat copiilor, tinerilor și tuturor celor interesați să cunoască viața și învățătura acestui sfânt.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre sfinții isihaști care, încă din copilărie a deprins tainele rugăciunii continue de la tatăl său și de la prietenii acestuia. Și, pentru că în familie se fac primii pași către Biserică, tot în familie vă invităm să lecturați această carte, care vă deschide fereastra către bucuria rugăciunii și a viețuirii în Hristos.

Fii unul dintre cititorii noștri!